Niculiţă Moldoveanu

 Într‑o zi, nişte fraţi din SUA s‑au gândit să‑i facă o bucurie fratelui Moldoveanu şi l‑au dus în câteva biserici din  Europa. În acest micuţ turneu, s‑au oprit într‑o capitală, la cel mai mare hotel ‑ Hilton.

Când fratele a intrat şi a văzut tot luxul de acolo, toată mâncarea şi tot ceea ce ochiul român rar poate  vedea, privind cele 5 stele ale hotelului a exclamat: „Atâtea stele şi niciun soare!”  Dezamăgirea fratelui a fost că toţi  banii se puteau cheltui pe tipărirea de cărţi, pe ajutorarea săracilor şi alte lucrări duhovniceşti.

Prima zi a fost în regulă. A doua zi a rezistat. A treia zi s‑a simţit ca la Gherla. Şi din a treia zi a început: „Vreau lângă fraţi!”…

Nimeni nu putea sta de vorbă cu el, pentru că voia lângă fraţi. S‑au gândit că dacă pleacă, ar fi fost foarte greu pentru el şi nu va rezista drumului, dar fratele a spus: „Vreau să mor între fraţi, nicidecum între stele!”… au plecat şi au ajuns la biserică după un drum lung. Bucuria a fost mare şi serviciul din adunare s‑a prelungit, pentru că era între fraţi. Acela era mediul lui.

Cred că dacă ar fi avut de ales între Hilton singur şi Gherla cu fraţii, ar fi ales Gherla. Am văzut hârtia pe care fratele Niculiţă a scris ultima cântare şi am privit pe scaun sfeterul pe care l‑a lăsat el, exact aşa cum l‑a lăsat ‑ nimeni nu l‑a clintit. Am stat puţin la ei… am plâns, am râs, am cântat, ne‑am rugat, ne‑am salutat… am întrebat‑o pe sora Lena cum e cu credinţa şi mi‑a zis: „De la vârsta de 16 ani m‑am întors la Domnul. Mă lupt zilnic ca nu cumva să mă abat. Trebuie să fiu foarte atentă, zilnic!”

Am întrebat‑o cum l‑a ajutat la scris pe fratele, mi‑a spus: „Am lucrat în aşa fel încât să nu îl deranjez! L‑am lăsat să scrie!” ‑ cu excepţia zilelor de închisoare, totdeauna s‑au rugat înainte de culcare… Am mai întrebat‑o dacă regretă ceva din viaţă şi dacă ar lua viaţa de la început, ce ar alege? Mi‑a spus: „Aceleaşi suferinţe” ‑ sora are acuma 85 de ani. M‑am uitat la sora, ce sfântă, L‑am văzut pe El în viaţa ei!

Scrisă de un tânăr.

Constantin Caraman – scurt interviu

Intrebare:Domnule Constantin Caraman, aţi avut tăria de caracter să rezistaţi opresiunilor regimului comunist, de unde aţi avut această tărie de caracter, care sunt rădăcinile acestei tării?

Eu sunt de mai mulţi ani credincios, din 1936 prin profesorul meu de pedagogie am avut prima scânteie a întoarcerii mele la Hristos, în ultima sa lecţie el a vorbit de metoda de educare a pedagogului elveţian Pestalozzy(?), care-şi baza educaţia pe iubirea creştină. În ultima lecţie acest profesor de pedagogie ştiind că ne despărţim, a spus: „Domnilor studenţi, acum ne despărţim, veţi intra în societate, veţi avea realizările dvs, poate veţi construi anumite lucruri, dar vreau să vă spun că cel mai important lucru îl veţi face când vă veţi construi pe dvs înşivă prin creştinism!” Auzind lucrul acesta pentru mine a fost o surpriză, ca o bombă! Un profesor universitar de la Universitatea de Filozofie din Bucureşti să spună aceasta… Am împărtăşit lucrul acesta cu un coleg din Bucureşti cu care aveam comuniune şi am luat ca un lucru de meditat acest lucru spus de profesorul G. Antonescu din familia Antonescienilor, şi apoi am mai citit ceva literatură şi m-am convins de adevărurile Scripturii, aşa că eu sunt din 1936 un om care am luat legătură cu adevărurile Scripturii şi de aceea în anii comunismului eu am fost cumva pregătit ca să pot să trăiesc adevărurile creştine. Aşa că secretul meu de rezervă de caracter a fost bazat pe învăţătura creştină. Eu L-am iubit pe Hristos, Îl iubesc pe Hristos şi am căutat să împlinesc Cuvântul Lui. Şi atitudinea mea azi faţă de cei care m-au anchetat şi opresat… am părerea mea proprie bazată pe iubirea creştină.Întrebare: experienţa prizonieratului v-a întărit în credinţă într-un fel, fiind acolo într-un mediu în care slăbiciunile şi greutăţile ieşeau la iveală… experienţa din puşcărie v-a întemeiat mai mult spiritual sau dimpotriva…?

Eu am fost de vreo 3 în închisoare, în intervale scurte şi de fiecare dată fiind descoperit… pentru că activitatea mea principală ilegală în subteran a fost aceea de a păstra legătura cu credincioşii şi am fost între aceia care au facilitat tranzitarea, introducerea de literatură biblică, Testamente şi altele, în ţară sau de a tranzita în Uniunea Sovietică Biblii pentru românii de dincolo de Prut şi Biblii ruseşti pentru credincioşii din toată Uniunea Sovietică. Orodecâte ori se ivea ocazia aceasta, aveam o bucurie copilărească, când se prezenta ocazia de a întreprinde o acţiune periculoasă, aveam o vorbă: „Acum simt că trăiesc”, ştiam că fac ceva pentru Dumnezeu. De aceea gândul acesta mă urmărea mereu şi când eram descoperiţi, că facem o lucrare pentru Creator, care înaintea Lui nu e de condamnat, chiar dacă oamenii mă condamnă, am siguranţa şi liniştea aceasta că Judecătorul Suprem nu mă condamnă că fac ceva pentru slava lui Dumnezeu şi binele lucrării Lui, acesta era suportul meu moral şi nu regretam niciodată, nici vorbă ca să reneg ceva, ci mă întărea în lucrarea mea.
(Sora sa, Caliopia Caraman) Sora mea, Caliopia, e cea mai mare, are 97 ani, în timpul persecuţiilor comuniste mi-a fost de mare ajutor. Deşi femeie, când eram în situaţia că ne controlau, ne percheziţionau, făcea o descindere la domiciliul nostru Securitatea, ea mă întrecea în ce priveşte dârzenia ei, curajul pe care-l avea, nu-şi pierdea firea, pentru mine asta era un motiv de încurajare, cât durau ancheta şi percheziţiile. Ea întotdeauna îmi lua apărarea şi vorbea cu dârzenie şi cu dragoste, pe cât putea ea, să mă apere şi să mă sprijinească. Ea mi-a fost de mare ajutor pentru că ea urmărea soarta mea după anchetă sau după ce eram arestat. Dar cel mai important lucru pe care ea l-a făcut cât am fost în interogatorii şi închis este că m-a susţinut în rugăciune. Ore întregi se ruga pentru mine şi atât de fierbinte se ruga încât simţeam că ceva mă susţine moraliceşte în închisoare şi atribuiam aceasta şi surorii mele. Fiind de 3 ori în închisoare ea s-a rugat din ce în ce mai mult şi preţuia atât de mult rugăciunea încât acum, după ce au trecut necazurile acestea, ea a rămas cu un învăţământ foarte important pentru un creştin, acela de a-şi da seama ce importanţă are rugăciunea. Dar acuma ea petrece poate ceasuri întregi în rugăciune, fiind obişnuită să petreacă timp aşa de îndelungat în rugăciune. Aş putea să spun pe drept cuvânt, unul din foloasele… aici fac o paranteză: ceea ce ni se pare nouă un rău, e de fapt un bine, unul din foloasele faptului că am fost arestat este că sora mea a rămas cu obiceiul de a se ruga, a devenit un om al rugăciunii, un om care ştie cum să folosească rugăciunea şi consideră ca un lucru de mare importanţă rugăciunea. Ăsta e unul din obiceiurile pe care le are sora mea şi eu la fel, din perioada închisorii din timpul comunismului. Caliopia, ce te mişca lăuntric să te rogi pentru mine? Caliopia: am visat o mână mare, frumoasă care a făcut semn, şi când m-am trezit, cine a fost lângă mine? A fost Domnul Isus! M-am dus la pastor, „…zice că-i dă 5 ani, dar eu îl abonez la revistă!”, eram sigură că-i dă drumul, „Lasă că are…” dar eu eram sigură că vine, şi în 3 zile vine acasă şi când îl vede rămâne aşa… (încremenit) pastorul! De atunci întotdeauna prezenţa Domnului Isus eu o am mereu lângă mine, nu dispare!…Rugăciunea! Odată eram bolnavă de stomac şi mă rog: „Doamne Isuse, salvează-mă!…” Iar noaptea visez o persoană care se uită la mine, zice: mă duc la Biserică!, se uită la mine, s-a rugat şi pleacă, iar apoi într-o jumătate de oră m-am vindecat. Credinţa şi rugăciunea să nu lipsească!… chiar dacă te duce şi-ţi zice că-ţi taie gâtul… taie-l, eu nu mă las!… că tot mor odată. Vorba lui Wurmbrand: să mori ca un credincios, nu ca un prost!
Caraman: Wurmbrand avea o vorbă, eu vreau să mor nu ca un prost, adică necredincios, să mor ca un deştept, adică împăcat cu Dumnezeu, la asta se referă sora mea.
Caliopia: credinţa şi rugăciunea, astea ne ţin pe pământ!… Odată pe tine, pe Aurel Popescu, v-au închis şi noi nu am ştiut, şi eu cu sora mea eram acasă şi vin doi, sună şi zice: „Securitatea!” Eu: „Şi ce?!” „Vom face control!” „Eu: „Dar unde-i Caraman?” „Păi dvs ştiţi!” „Eu?! Dvs ştiţi căci dvs l-aţi arestat, ca să faceţi percheziţie…” Ne-au ţinut până dimineaţa ne-au ţinut, ce-au luat – trebuia să iscălesc şi le-am zis că mă doare mâna… Apoi mi-au luat arma, aşa îi spuneam la Scriptură. Niciodată nu ne-a fost frică, am spus adevărul şi atât!…
Caraman: În 64 am fost arestat, la fel Aurel Popescu şi soţia lui şi toată noaptea am fost sub anchetă. Ne-a ridicat din casa lui, el era fotograf şi ne-au fotografiat întâi. Stăpânul casei era fotograf şi era foarte trist. Ce-mi vine în gând ca să-l înveselesc? Îi spun: Frate Nicu, dumneata când vine un client îi spui să zâmbească, acum de ce eşti trist, zâmbeşte că te fotografiază!…” În timpul acela pe la 1-2 noaptea se săturaseră şi ei de atâta anchetă şi au deschis un geam să se aerisească şi pe geam era un culoar unde era anchetată soţia lui Aurel Popescu, Valerica. Şi îi puneau nişte întrebări şi ea răspundea foarte tăios: nu e adevărat, nu accept, nu consimt, nu semnez!” Pe mine aşa mult mă întăreau răspunsurile ei… nu am uitat tot timpul cât am fost în închisoare şi mă întăreau răspunsurile ei! Ne-am revăzut în ‘65 când a fost graţierea generală şi spun fratelui Popescu: „Aşa m-au întărit răspunsurile ei…” şi el zice: „…ştiu frate, eu când dădea ea răspunsurile acelea eram aşa de trist, aşa mă gândeam că o pocneşte, că o bate, dar şi pe mine m-au întărit răspunsurile ei categorice!”
În orice moment al vieţii, dacă noi Îl avem pe Dumnezeu suntem susţinuţi, şi chiar dacă vin momente descurajante, noi avem credinţa în Dumnezeu şi rezistăm la aceste tentaţii, ispite şi dureri. Ele sunt de o anumită durată şi apoi scăpăm de lucrurile acestea. Ce am putea noi să spunem celor descurajaţi este în primul rând că lucrul principal este încrederea în Dumnezeu. Acum sunt 56 de ani de când sunt pe calea credinţei dar nici un minut nu am considerat că am făcut rău că sunt credincios sau să dau înapoi, să renunţ. Nici un minut! Încrederea în Dumnezeu ne-a fost un suport tot timpul acesta de aproape 50 de ani ca să pot rezista la atâtea vicisitudini şi atâtea lucruri grele în viaţă şi periculoase unele… Şi pentru că Dumnezeu ne susţinea, ne apăra, în cele din urmă eram biruitori. La ultimul proces mi-au spus: „cel puţin 10 ani ai să primeşti!” …anchetatorul Constantin… Aş putea să povestesc şi o scurtă discuţie pe care am avut-o cu el, era în anul ‘72, eram într-o sală numai eu şi anchetatorul, el controla nişte materiale, nişte cărţi, sublinia, citea, materiale care au fost confiscate de la noi, religioase. Iar eu eram pe un scaun, îmi dăduse să fac o lucrare, am terminat-o şi mă uitam la el cum fuma, sublinia, însemna şi citea… şi eu îi spun: „Domnule anchetator, mă uit la dvs, anchetator de securitate, cine s-ar fi putut apropia de dvs în libertate ca să vă vorbească de credinţă şi pocăinţă, că aveţi păcate şi trebuie să fiţi iertat de Dumnezeu care judecă, de Domnul Isus care iartă, şi lucrurile acestea!… Nimeni nu s-ar fi putut apropia! Dar acum citind materialele acestea şi trebuind să trecem noi pe aici să vă vorbim de pocăinţă, sunteţi obligat să le citiţi şi să aveţi această mărturie! Era posibil ca în libertate să mă apropii eu de dvs ca să vă vorbesc despre lucrurile acestea? Niciodată!” „Da – zice, domnule Caraman, dar cu ce sacrificiu!” „Sacrificiul nu contează, dar lucrul s-a realizat!”

Întrebare: Puteti sa ve iertati anchetatorii?

Eu pot să spun fără multă ezitare că eu i-am iertat. Îmi amintesc de o discuţie cu un anchetator care îmi controlase cu o zi înainte podul şi mi-a confiscat o mulţime de cărţi, şi a doua zi a venit să ne facă o vizită amicală, eram numai eu cu sora mea, ne întreabă ce mai facem, ca o introducere, apoi zice: „Dar dvs ce părere aveţi despre comunişti, îi urâţi sau nu?…” „Noi nu-i urâm pe comunişti!” „Cum aşa, dar vă fac rău, ce-am făcut şi noi aici… poate v-am supărat, poate v-am indignat!…” „Noi nu găsim vinovaţi pe comunişti, pe oameni, noi găsim vinovat pe cel care este cu adevărat vinovat, este Satana, noi urâm învăţătura comunistă, nu pe comunişti, ei sunt oameni, ei sunt ghidaţi, îndemnaţi de o forţă care nu se vede şi acea forţă e forţa satanică şi noi împotriva acestei forţe avem să luptăm şi chiar luptăm căci Scriptura ne spune să luptăm, dar nu luptăm împotriva oamenilor, care sunt semenii noştri, putem să spunem că-i compătimim! Că ei au căzut în vina asta de a se lăsa manevraţi şi folosiţi de comunişti… dar Dumnezeu ne iartă şi noi suntem datori să iertăm pentru că în rugăciunea „Tatăl Nostru” spunem: „…şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!” Aşa că noi iertăm, asta este atitudinea unui adevărat copil al lui Dumnezeu! Aşa că asta este atitudinea noastră faţă de cei care ne-au persecutat. Nu ne-au făcut un rău, dimpotrivă, ne-au făcut un bine.
Suferinţa este o parte a trăirii creştine şi apostolul Pavel în Ep. Către Filipeni o pune mai presus de har: „vouă vi s-a dat nu numai harul de a crede în Hristos, ci să şi pătimiţi pentru El!” Suferinţa este superioară harului. E un mare har din partea lui Dumnezeu, e o îmbogăţire şi o fortificare, şi în plus la scaunul de judecată al lui Hristos Dumnezeu va scoate în evidenţă lucrul acesta: cine a pătimit pentru Hristos. Nu am urmărit eu lucrul acesta… Dumnezeu a făcut lucrul acesta şi a adus aceste împrejurări ca să fiu implicat în lucrarea aceasta. Un motiv ca să mă integrez în această activitate subterană, era un risc să te ocupi de aceste lucruri… studii biblice, legături cu credincioşii străini, primirea şi distribuirea de material religios… erau timpuri în care o Biblie era jumătate din salariul unui om prin anii ‘52-‘54, era o familie de evrei aici care erau susţinuţi de familiile lor din Israel care le trimitea 2 Biblii pe lună şi trăia foarte bine o familie de 2 persoane cu banii care-i scoteau pe 2 Biblii. La aşa preţ ajunsese o Biblie! Şi atunci sigur că fraţii de afară au venit în ajutorul nostru ca să fie Biblii şi eu m-am implicat în lucrul ăsta! Ce m-a întărit pe mine ca să activez în linia asta… clandestină, subterană sau cum să o mai numim… Am să pornesc de la o întâmplare din Bucovina, Vicovu de Sus, unde adunarea a fost închisă pentru un timp. Erau câteva sute de credincioşi, 300-400 de credincioşi, când au închis-o iar după vreo 3-4 ani le-au dat din nou aprobarea. Când s-au dus să se înscrie, au dus lista şi acum erau vreo 800 credincioşi! „Dar când v-au închis adunarea – zice – erau vreo 300, de unde aţi scos 800?” „Domnule, tot ce e viu creşte! Biserica e Trupul lui Hristos, e viu şi a crescut! Am ajuns de la 300 la 800!” Eu am aplicat gândul acesta la activitatea nepermisă. Am asemănat lucrarea Domnului în ţara noastră cu un pom. Un pom sau un arbore are 2 părţi mari: partea vizibilă şi partea invizibilă. Parte vizibilă e trunchiul, coroana, partea invizibilă este rădăcina, care nu se vede şi are o importanţă foarte mare. Fraţii care erau angajaţi erau la partea vizibilă şi văd că puţini erau cei care se implicau la partea invizibilă, şi m-am integrat la partea invizibilă care era cu mai multe riscuri, dar era nevoie ca să se întreţină lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi fost Biblii, era stingherită lucrarea lui Dumnezeu şi mergând aşa la infinit ajungeau oamenii să nu mai aibă Biblii şi era în dauna lucrării. Asta m-a întărit pe mine, ştiind că fac un lucru pentru întărirea lucrării lui Dumnezeu. Erau nişte contradicţii şi nişte lucruri de neînţeles pentru occidentali în timpul comunismului: veneau fraţii din străinătate să ne viziteze pe linie oficială. Erau conduşi prin adunări, erau foarte frumos aranjate întâlnirile, se aranja cu predicatorii şi lumea să vină… şi predicatorii spuneau: e libertate în România, e libertate… apoi veneau fraţii de la rădăcină, cei care lucrau ilegal şi spuneau: nu e libertate, nu avem voie să primim Biblii, cadouri, n-avem voie să avem legături cu fraţii, cum e libertate asta? Şi plecau fraţii şi spuneau: În România e nevoie de literatură, dacă ţi-a venit un străin în casă trebuie să te duci a doua zi şi să faci un raport că dacă ţi-a lăsat vreun cadou… Şi oamenii erau contrariaţi: este sau nu e libertate? Şi eu m-am gândit: cum se poate explica lucrul acesta, ca să înţeleagă oamenii, şi atunci mi-a venit mie ideea de a asemăna lucrarea lui Dumnezeu cu un copac: Domnule, cei ce spun că e libertate, aţi luat contact numai cu partea vizibilă, ceilalţi care spuneţi că nu e libertate aţi luat contact cu partea invizibilă.
În ‘64 am fost din nou arestat, am fost cu un grup în care era şi Aurel Popescu, Tudorache, Gaşpar, eram vreo 8 de toţi, am fost arestaţi şi anchetaţi şi la proces am consultat dosarul meu din care se vedea de ce sunt vinovat, şi am citit acolo capetele de acuzare, 3 puncte. Noi am fost acuzaţi de subminare a ordinii publice. Cum să răsturnăm noi ordinea publică?! Şi spune: Caraman la o predică de-a lui a spus: „legile oamenilor sunt schimbătoare pe când legile lui Dumnezeu sunt neschimbătoare”. Dar s-ar întreba cineva: cum, asta e o subminare a ordinii publice, că legile lui Dumnezeu sunt neschimbătoare? Da, pentru că propaganda comunistă spunea că „legile noastre nu se schimbă niciodată, dacă am intrat noi la putere, de acum nu se mai schimbă nimic! Şi dacă tu vii şi ne spui că legile noastre sunt schimbătoare, înseamnă că spui că le va schimba cineva…” Al doilea: „adevărata pace nu vine de la oameni ci de la Dumnezeu”. „Bine, dar noi ne luptăm pentru pace, vii tu şi ne spui că pacea nu vine de la noi…” Să spui că este o altă pace superioară păcii comuniştilor, care vine de la Dumnezeu, contravenea vederilor lor, şi asta era o subminare a ordinii publice. Al treilea punct, ca să nu fie chiar aşa săracă acuzarea noastră, l-au sedus pe un frate credincios, care acum e la Domnul, şi la o anchetă spune: „Uite ce declară domnul Caraman,” în timpul acela venise un misionar din America, Guiaş, un român care acolo s-a întors la Dumnezeu şi venea în România, şi au scos o declaraţie de la el că eu aş fi spus lui Guiaş să meargă la ONU şi să spună că în România nu este pace, libertate religioasă. Aveau o declaraţie semnată de mine, dar semnată cu totul cu altceva, asta a citit anchetatorul pe deasupra, şi atunci fratele spune: dacă Caraman a spus lucrul acesta… poate că o fi spus… Ei i-au cerut o declaraţie: „Caraman a declarat că nu e libertate religioasă”, şi el a dat-o. Cu aceste 3 puncte m-au judecat şi am primit 4 ani pentru aceste capete de acuzare, dar am făcut numai un an şi o lună că a venit graţierea.Întrebare: mulţi au colaborat cu conducerea politică de atunci. Dvs de ce nu aţi făcut-o?

A colabora cu ei însemna să faci multe compromisuri. După eliberarea mea, la un an au încercat să mă introducă şi pe mine în sfera celor care conduc în cultul penticostal şi mi-au propus să semnez acolo că le dau informaţii şi că colaborez cu ei. Eu în prima zi nu am acceptat, cu toate insistenţele lor, mi-au dat un timp de gândire, a treia zi m-am dus să le dau răspunsul negativ. Dar aducându-mi aminte de anul ‘51 când am fost arestat cu o cămaşă scurtă şi am stat din iunie până în noiembrie la Jilava, nu ştiu cum de am rezistat, şi mă aşteptam că dacă spun „nu” să mă duc iar la închisoare, şi am venit îmbrăcat ca de iarnă, îmbrăcat gros că aproape mă sufocam, noroc că nu am fost ţinut mult de vorbă, le-am spus „nu şi nu” şi zice: „daţi-i drumul că dragoste cu sile nu se poate face!” Eu nu pot să-i critic pe cei care au condus, pentru că au făcut totuşi o lucrare, să fiu sincer, ei au făcut un lucru ca să se poată menţine… cu toate că lucrarea lui Dumnezeu se putea menţine şi fără o aprobare oficială.
În ‘77 am semnat o declaraţie împreună cu Iosif Ţon, cu Aurel Popescu, şi cu alţii, o listă întreagă de oameni care au fost retrogradaţi, persecutaţi pentru credinţă, între care erau şi fraţi penticostali. Şi am semnat şi eu această declaraţie, această listă. Şi lista aceasta a fost înaintată la Europa Liberă. Şase săptămâni ne-au anchetat pe chestia asta: „ce am făcut, de ce am semnat lista”, au mers şi au controlat cu privire la ce am declarat. Am trecut prin această perioadă de persecuţie şi de urmărire pentru nişte lucruri reale. La una din anchete zice: „Domnule Caraman, dumneata nu vrei să pleci în străinătate? Îţi dăm paşaport ca să pleci!” Voiau să scape de mine! „Nu domnule, zic, eu rămân aici! Eu rămân aici pentru că trebuie făcută lucrarea lui Dumnezeu. S-au dus alţii – treaba lor, dar eu nu plec de aici! Dacă Dumnezeu îmi cere… dar deocamdată eu rămân aici!”
Dacă tinerii trec printr-o persecuţie le spun ce trebuie să facă sau le dau mărturia mea…
Mi se promitea că o să primesc o pedeapsă gravă de tot… spunea anchetatorul: „domnule Caraman, cel puţin 10 ani o să primeşti! Sau – zice, poate să fie şi moartea! Dar noi avem şi ceva mai greu decât moartea!” se refereau la chinuri. În faţa tuturor ameninţărilor şi persecuţiilor, şicanelor care ni se făceau şi tot felul de ameninţări care ni se aduceau, spuneam: dacă eu m-am predat lui Hristos, şi dacă eu Îl urmez pe Hristos, acolo este scris un verset, în Galateni 2 cu 20: „nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine, şi viaţa pe care o trăiesc acum o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Prin urmare, eul meu a murit, un creştin adevărat, dacă nu are la bază acest adevăr, că eu nu mai trăiesc, eu – omul vechi, nu mai trăieşte, ci trăieşte omul cel nou, în mine, în golul acesta care s-a produs plecând omul cel vechi de la mine şi a fost umplut de viaţa din Hristos şi viaţa lui Dumnezeu, atunci e Dumnezeu care locuieşte în mine şi El e de acum răspunzător de viaţa mea. M-am predat în mâna Lui ca şi cum m-aş preda în mâna unui instructor, a unui profesor, a unei călăuze şi acum mă las în totul în grija lui că ştiu că lucrurile se vor termina bine şi El va face dreptate şi voi ieşi biruitor, asta este atitudinea mea. Sunt mulţi tineri astăzi care sunt dezorientaţi şi nu cunosc suportul moral care este ascuns în Evanghelie, pentru că a suferi pentru Hristos nu e ca pentru orice altă ideologie… ci a suferi pentru Hristos e a avea o legătură cu divinitatea şi El, Hristos, ne va scoate şi pe noi biruitori în toate. Asta înseamnă încrederea în Dumnezeu, este adevărata luptă, luptă care duce sigur la biruinţă. Asta este sfatul pe care pot să-l dau tinerilor care nu ştiu cum să se orienteze în viaţă, ce drum să aleagă, ce viziune să aibă în viaţa aceasta şi cum să-şi trăiască viaţa. Asta ne învaţă Hristos.

Întrebare: Ce poziţie aveţi faţă de îngrijirea trupului, pe care unii îl neglijează…

În privinţa medicamentelor: dacă e un medicament care poate să-mi ajute în vindecarea unei boli, de ce să apelez la Dumnezeu când există mijlocul la îndemână? Când nu există un leac sau când doctorii nu mai pot să facă nimic, atunci apelez şi la Dumnezeu. S-au văzut foarte multe cazuri când oameni ai lui Dumnezeu au vindecat cazuri în care nu mai era nici o speranţă. Şi aşa că îşi au rolul şi medicamentele, şi credinţa şi rugăciunea pentru bolnavi. Când facem o faptă bună, o facem să fie plăcută lui Dumnezeu, dar am aflat târziu de tot că e mai ferice să dai decât să primeşti. Când L-am primit pe Dumnezeu în ‘36, am zis: „eu vreau să mă fac misionar să plec în ţările păgâne!” Şi tot căutam ocazia să plec misionar şi a venit comunismul şi am rămas misionar într-o ţară păgână aici! Aşa că felul meu de viaţă este aşa… mai aparte. Dacă nu mă pocăiam poate că mă făceam pustnic, mă duceam la mănăstire undeva. Aşa că a dat Dumnezeu că după ce am fost mântuit am înţeles că nu trebuie să evadăm din lume ci să rămânem în ea. Lumea are nevoie de lumină, are nevoie de noi. Eu văd acuma că am ieşit dintr-o încercare a credinţei dar intrăm acuma într-o încercare mai mare a credinţei, mai grea şi anume învăţăturile străine, false, amăgitoare creştinismului. Şi generaţia care va veni poate va trebui să treacă printr-o încercare mai grea, pentru că nu va fi o luptă pe teren fizic – să stai în închisoare – ci va fi o luptă spirituală, şi e tare greu cu lupta asta că se dă şi în mine acum… aceste învăţături străine, vezi lupta Satanei, dacă nu poate să te doboare pe plan fizic, caută să te doboare pe plan spiritual. Asta îi aşteaptă pe tinerii care se ridică, generaţia nouă, îi aşteaptă o luptă pe plan spiritual şi aici trebuie o bună fortificare, antrenare, pregătire, va fi această luptă pe care eu o consider foarte grea şi foarte greu de dus. Şi Scriptura a prevăzut… în Biblie şi armele cu care trebuie să luptăm, şi cum să luptăm, ca să putem birui. Sfatul meu este să ne conformăm Cuvântului lui Dumnezeu, Evangheliei. Să respectăm Cuvântul lui Dumnezeu întocmai. Fără adăugiri, fără interpretări.

Mariț Simion (1920 – 2009)

Cunoscut în mediul evanghelic ca Simionuc, a văzut lumina zilei la 16 martie 1920, în localitatea Valea Largă, jud. Mureș. După nașterea din nou  la 14 ani, aprofundează Sfintele Scripturi într-un mod asiduu, în paralel fiind îngrijitor de animale. După 10 ani de însușire meticuloasă a Bibliei, își dedică următorii 10 ani răspândirii Evangheliei pe tot cuprinsul țării.

În anul 1954, la vârsta de 34 ani se căsătorește cu Lidia, fiica cea mai mare a unei familii cu 10 copii și Domnul le dăruiește copii (dintre care 12 sunt în viață), bucurându-se totodată de 39 de nepoți și 6 strănepoți.

Locuiesc în localitatea Jucu, jud. Cluj până în anul 1985, când se stabilesc în Alba-Iulia, devenind membri ai Bisericii Penticostale nr. 1 – Salem. Continuă slujba de evanghelist pe tot parcursul vieții, răspândind Evanghelia în țară, în Europa și America, până când bătrânețele l-au împiedicat să mai  slujească.

În toată activitatea sa în „Câmpul Evangheliei” s-a putut observa o pregnantă predilecție înspre pildele și învățătura escatologică și mai ales în ce are de spus Apocalipsa pentru aceste vremuri târzii. După aproape 75 de ani de slujire,  în zorii zilei de 2 ianuarie 2009, la vârsta de aproape 89 de ani Stăpânul a hotărât în dreptul lui să-i tragă barca pe „celălalt” mal. Serviciul de înmormântare a avut loc în Alba Iulia, duminică 4 ianuarie a.c., fiind condus de pastorul Moise Lucaci și pastorul Sandu Negrușier, mesajul abordând o paralelă între Simion al Bibliei și Simion Mariț.

Familia Voronaev – Extras partea 1

În luna mai, Nikita Cerkasov şi Ekaterina Başkirova se căsătoresc, cununia având loc în Biserica Baptistă din Taşkent. Dar înainte de cununie, pentru siguranţa lor, fraţii l-au sfătuit pe Nikita să-şi schimbe numele. Unul din fraţi, Ivan Efimovici Voropaev i-a oferit paşaportul său. Pentru ca să excludă posibilitatea de a fi recunoscut de către cei care-l ştiau pe adevăratul Voropaev, au schimbat o literă din numele lui de familie – astfel numele de Voropaev a fost schimbat în Voronaev, acesta fiind noul nume al lui Nikita Cerkasov. Devenise prea periculos să mai rămână în Taşkent şi fraţii i-au sfătuit pe tinerii căsătoriţi să plece în Siberia. În acea vreme încă nu a existat calea ferată directă între Asia Mică şi Siberia. Aceasta va fi construită mai târziu de către miile de condamnaţi în sângeroasa epocă a lui Stalin. Cei doi au fost nevoiţi să călătorească prin Aşhabad, Kizîl-Arvat, Krasnovodsk, Baku, pe Marea Caspică până la Astrahan, iar de acolo, pe râul Volga până la Samara şi apoi până în Omsk, unde exista o biserică baptistă destul de mare, condusă de G.I. Mazaev.

Familia lui Voronaev a călătorit prin Siberia timp de patru ani. S-a dovedit că nici aici ochiul securităţii ţariste nu dormea. Predicatorul neobosit a fost remarcat şi a început să fie urmărit. De aceea, din Omsk a trebuit să se mute în Novosibirsk, unde se angajează ca şi conţopist la notarul Izosimovici. Înainte de Crăciunul anului 1908, este nevoit să se mute din nou, de data aceasta la Krasnoiarsk, unde Nikita, devenit fratele Ivan, folosindu-şi darul de a scrie frumos, îşi găseşte iarăşi de lucru la notar, continuând să predice în timpul liber. În primăvara anului 1909, din cauza presiunii crescânde a securităţii, a urmat o altă mutare, în Irkutsk, unde după obiceiul deja format, se angajează ca şi conţopist la notarul local, Razumovski. În Irkutsk, Voronaev vizitează satele din împrejurimi în fiecare duminică. Astfel ajunge să deschidă o adunare baptistă în satul Sludeanka, în apropierea lacului Baikal şi în localitatea Zima. În Irkutsk, în 10 mai 1909 se naşte prima fetiţă a lor, Vera, numele căreia simbolizează felul de viaţă dus de părinţii ei – prin credinţă (cuvântul rusesc vera înseamnă credinţă – n.tr.). Însă şi aici norii încep să se adune asupra capului lui Voronaev şi, în septembrie 1909, familia se mută la Blagoveşcensk, unde Voronaev se angajează în funcţia de contabil la Societatea Comercială de pe Amur. Aici, în Blagoveşcensk, se refugiau mulţi creştini evanghelici, căutând să se ascundă de persecuţiile şi urmăririle securităţii ţariste şi ale Bisericii Ortodoxe. Voronaev continuă lucrarea lui de predicare în biserica baptistă locală, care a devenit destul de mare la număr, condusă de G.I. Şipkov.

Voronaev nu predica numai în biserică, ci încerca pe cât posibil să vestească Vestea Bună şi oamenilor din afara adunării. Astfel, prin mărturia lui, se converteşte un negustor înstărit, P.S. Svecinikov, de la staţia Manciuria, de pe calea ferată chineză. Mai târziu acest negustor îl angajează pe Voronaev, în funcţia de contabil în întreprinderea lui. Stilul lucrării lui Voronaev ar trebui să fie un exemplu pentru toţi credincioşii, care câteodată uită să-L mărturisească pe Cristos la locul lor de muncă, căci „vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1 Corinteni 9:16). Astfel că, la locul de muncă a lui Voronaev s-au convertit mulţi angajaţi de-ai lui Svecinikov la baptism, iar în curând la staţia Manciuria, este deschisă o adunare baptistă. Tot aici, la data de 1 decembrie 1911, se naşte şi primul băiat al familiei lui Voronaev, Pavel.

Probabil Dumnezeu a considerat misiunea lui Voronaev în acel loc terminată şi urmează o nouă mutare, la Harbin, unde postul în funcţia de contabil la o mare întreprindere condusă de V.N. Mecinicov era deja pregătit. Continuând să predice şi în biserica locală din Harbin, Voronaev se dovedeşte a fi şi un foarte bun organizator al vieţii bisericeşti. În curând, el este ales conducătorul adunării respective, deşi munca aceasta nu a durat mult. În iunie 1912, încep represaliile împotriva creştinilor evanghelici din Harbin. Într-o zi, familia lui a fost „vizitată“ de un jandarm. Din fericire stăpânul casei era plecat. Era clar că ameninţarea arestului este foarte reală, soţii Voronaev nu aveau de ales şi trebuiau să se pregătească să plece din oraşul Harbin. În acest timp Voronaev, află de la unii prieteni că un număr de familii baptiste au plecat în America, în San Francisco. În condiţiile date, aceasta părea a fi singura cale spre libertate.

Discutând cu soţia, au căzut de acord ca primul să plece Ivan, iar apoi, după ce se stabileşte la locul nou, să îi trimită invitaţie şi Ekaterinei şi copiilor lor. Fără să mai stea pe gânduri, Ivan Efimovici pleacă spre Darian, de unde merge cu vaporul până în oraşul japonez Kobe, iar de acolo după 10 zile, pleacă cu vaporul spre America. În 25 august 1912, ajunge în San Francisco, aşteptat cu căldură de către fraţii baptişti. Drumul din Harbin până în San Francisco a durat aproximativ două luni. Biserica baptistă, dorind să-l ajute pe tânărul predicator, îl trimite la Seminarul Teologic Baptist din Berkeley, lângă San Francisco. Aflând că soţia lui Ivan era încă în Harbin, fraţii baptişti au adunat suma de bani necesară pentru drumul lor până în America. Peste câteva luni, Ekaterina şi copiii au ajuns la San Francisco. Aproape imediat după sosirea lor, în 2 decembrie 1913, s-a mai născut un băiat în familia lor, căruia i-au pus numele Alexander.

La seminar, Ivan învaţă limba engleză şi se adânceşte tot mai mult în istoria mişcării evanghelice. El studiază serios Scriptura, precum şi învăţăturile şi predicile marilor evanghelişti: Conrad Grebel, George Blaurock, Felix Manz, Michael Sattler. La vremea lor, aceştia au condus mişcarea anabaptistă (din limba greacă anabaptizo – a se boteza din nou) din Elveţia. Voronaev admiră personalităţile remarcabile ale anabaptismului, pe doctorul în teologie, Balthasar Hubmaier şi soţia acestuia Elizabeth Hügline, slujirea lor jertfitoare şi curajul în faţa morţii. (În anul 1527 regele Boemiei şi al Moraviei, Ferdinand al Austriei îi aruncă în puşcărie pe cei doi soţi, iar în 10 martie 1528, doctorul Hubmaier a fost ars pe rug, ultimul lui cuvânt rostit fiind numele lui Cristos. În timpul execuţiei, soţia lui, Elizabeth îl îndemna să aibă curaj şi să-I rămână credincios lui Dumnezeu. După expresia unuia dintre vrăjmaşii lui, el a rămas tare până la sfârşit, „ca o stâncă de neclintit“. După trei zile şi soţia lui a fost ucisă, fiind înecată în Dunăre. Voronaev studiază experienţele preţioase ale lucrătorilor mişcării evanghelice: John Wesley, Charles Spurgeon, George Fox, Philipp Jakob Spener şi, încetul cu încetul, învăţăturile lor pătrund tot mai adânc în mintea lui, cuprinzând lumea lui interioară şi îndemnându-l să continue această mişcare existentă în minţile multora, dar neformată încă în realitate.

Fiind la şcoală, Voronaev predică în biserica baptistă rusă. Perseverenţa lui în studierea doctrinelor teologice, o interpretare multilaterală a Scripturii, râvna pentru lucrare şi, în sfârşit, dragostea fi erbinte pentru Domnul îl fac să fie remarcat de către mulţi fraţi. După terminarea seminarului, în anul 1915, Ivan Efimovici a fost hirotonisit de către baptiştii americani ca misionar-evanghelist şi trimis în Los Angeles. În acel loc, Voronaev a slujit timp de un an, dar dorinţa lui era să meargă misionar într-un pământ unde sămânţa Evangheliei încă nu fusese semănată. Astfel, după un an, Voronaev pleacă în Seattle, unde exista o comunitate mare de emigranţi ruşi, dar nu exista nicio biserică în limba rusă. Făcând evanghelizare personală pe străzi, în parcuri, la restaurante, Voronaev continua să-i aducă pe oameni la credinţă în Isus Cristos şi să-i cheme la adunare. În Seattle se naşte al treilea băiat al familiei, Piotr, la data de 31 ianuarie 1916.

După mulţi ani, Ekaterina Voronaeva, povesteşte despre perioada de viaţă din America într-un interviu:

— Soţul meu dorea să plece din Los Angeles în statul Washington, pentru că acolo nu exista biserică rusă şi a plecat… Eu aveam un loc bun de muncă în Los Angeles, lucram la un restaurant. Nu doream să plec. Dar imediat după ce a plecat el, toţi copiii s-au îmbolnăvit de tuse convulsivă şi a trebuit să renunţ la slujbă ca să îngrijesc de ei. Aşa am plecat şi eu, în cele din urmă, după soţ. Ivan Efimovici căuta emigranţii ruşi şi îi chema la adunare. Astfel am fondat biserica din Seattle.

— Cât timp aţi stat acolo?

— Am petrecut în Seattle trei ani. După aceea am plecat la New-York, pentru că slujirea de acolo era supravegheată de către un ofiţer rus… Aşa că Ivan Efimovici a fost trimis la New-York… Acolo exista o şcoală Biblică… Institutul Biblic.

— Dar în acel timp încă eraţi baptişti?

— Da, eram baptişti. Am primit botezul cu Duhul Sfânt în timp ce eram la New-York.

Văzând binecuvântarea cu care era însoţită activitatea lui de predicator şi misionar, conducerea Uniunii Baptiste îi încredinţează lui Voronaev postul de pastor într‑una din bisericile ruse din New-York. Oraşul New-York era ticsit de emigranţi din ţările europene, din cauza Primului Război Mondial. De trei ani, întreaga Europă se afla sub teroarea Primului Război Mondial, care a secerat milioane de vieţi, a distrus familiile a zeci de milioane de oameni, a cauzat nişte suferinţe colosale popoarelor europene. Mulţi care au reuşit să scape de grozăviile războiului păreau a fi nişte tăciuni scoşi din foc. Inimile multora erau zdrobite şi aveau nevoie de mângâiere. În acest context, chemarea creştinilor era cum nu se poate mai potrivită – să ducă vestea bună a mântuirii, să le dea speranţă, să ofere ajutor. Ivan Voronaev s-a apucat de lucru cu entuziasm în această parte a ogorului lui Dumnezeu. El predica în adunarea rusă, căuta să se întâlnească cu populaţia rusă a New Yorkului, îi chema la adunare, încerca să fie atent la nevoile celor tineri în credinţă – şi rezultatul nu s-a lăsat aşteptat prea mult: biserica a început să crească. Pentru ca influenţa Evangheliei asupra sufletelor oamenilor să fie şi mai eficientă, Ivan Voronaev începe să tipărească şi să răspândească revista „Istina i Jizni“(Adevărul şi Viaţa), unde îşi publică periodic articolele.

După un timp fondează încă o biserică în Brooklin, bisericile baptiste înmulţindu-se în New York. După toate aparenţele, curând tot oraşul urma să fie împânzit de adunări de acest fel. Dar într-un mod neaşteptat, în viaţa pastorului baptist Ivan Voronaev se produce o mare schimbare… La un moment dat mişcarea penticostală ajunge şi în casa lui Voronaev. La început, cum se şi cuvenea unui pastor baptist, Ivan Efimovici s-a împotrivit învăţăturii noi, văzând în ea un fel de exagerare a doctrinei. Se întreba de ce mai e nevoie de o altă învăţătură, când doctrina baptistă existentă reprezenta o exprimare completă a Evangheliei şi conţinea toate conceptele necesare pentru mântuirea omului – oamenii se pocăiau, cunoşteau adevărul şi creşteau spiritual. Nu lipsea absolut nimic. Şi totuşi, Voronaev nu putea să respingă această învăţătură cu fermitate, din cauza faptului că asemenea experienţe sunt descrise în Scriptură. Pe lângă aceasta, el încă îşi amintea de martirii care au suferit prigoană de la cei „rămaşi în urmă“ sau cei „aflaţi în odihnă şi linişte“.

Nedorind să intre în rândul credincioşilor superficiali şi nepăsători, Voronaev hotărăşte să procedeze după principiul biblic „cercetaţi totul şi luaţi ce este bun“. El dorea apropiere de Dumnezeu şi posibilitatea de a lucra în ogorul Lui. Încercând să „cerceteze“, Voronaev se ruga şi studia această problemă, deloc simplă pentru el.

Analizând evenimentele descrise mai sus, amintindu‑ne de oameni care se predau de-a-ntregul puterii Duhului Sfânt am putea să ne punem întrebarea logică: „Cum de Voronaev, viitorul «apostol al Cincizecimii în Rusia», nu a fost la fel de impresionat de acele evenimente şi nu s-a lăsat dus de valul botezului cu Duhul Sfânt?“ Mai ales că el era rus, ieşit din mediul ortodox, care întotdeauna a avut o predispoziţie pentru misticism, spre deosebire de catolici, care puneau mai multă bază pe studierea Cuvântului lui Dumnezeu. De aceea în Vest (catolicism) creştinii deveneau doctori în teologie, iar în Est (ortodoxie) – pustnici, căutând apropierea de Dumnezeu. Probabil că acest lucru se datorează doctrinei bine definite a mişcărilor vestice (baptism şi metodism), reprezentanţii cărora se simţeau în siguranţă între „pereţii“ învăţăturii sistematice din Cuvânt şi nu le era frică să accepte venirea la conducere a unor lideri mai descătuşaţi emoţional. În ce priveşte ogorul în care urma să lucreze Voronaev, acesta era într-o mare paragină. În timp ce vesticii au reuşit să construiască ziduri solide ale învăţăturii, esticii de abia aveau, figurativ vorbind, un gard de lemn. Era clar, că pentru o astfel de lucrare se cerea un om care în tot acest extaz nestăpânit al răspândirii pentecostului, să reuşească să elaboreze într-un mod sistematic şi corect învăţătura acestei mişcări – lucru foarte necesar în ţara în care interpretarea libertină şi abuzivă a Scripturii aproape că devenise tradiţie. În acest sens este remarcabilă mărturia directorului Departamentului Slav al Organizaţiei Assemblies of God, Fred Smolciuk, scrisă în lucrarea lui De la strada Azusa până în URSS: „Voronaev a fost invitat să slujească la Biserica Baptistă Rusă din Seattle, statul Washington. Ţinându-şi serviciile în clădirea bisericii Assemblies of God, Voronaev se împrieteneşte cu pastorul acestei adunări, E.S. Williams. În timpul lungilor discuţii cu acest pastor, care mai târziu devine superintendent general al Assemblies of God, Voronaev încearcă să înţeleagă fenomenul şi doctrina despre botezul cu Duhul Sfânt prezentată de Williams, dar nu rămâne foarte convins“.

Precum se vede, Voronaev nu era omul care să acţioneze nechibzuit, mânat de emoţii, fapt imputat de multe ori penticostalilor. El avea principiul de a verifi ca şi de a cântări totul în mod temeinic, în funcţie de învăţătura Scripturii. Acele discuţii menţionate mai sus, chiar dacă nu l-au convins pe Voronaev, au avut totuşi, o influenţă asupra lui, aruncând sămânţa care avea să răsară în timp. Fred Smolciuk scrie mai departe în lucrarea sa: „După trei ani, familia Voronaev s-a mutat la New York, Ivan Efimovici fiind invitat să ia slujba de pastor în biserica rusă. Providenţa lui Dumnezeu a făcut ca ei să-şi găsească locuinţa printre ruşii penticostali care frecventau biserica Glad Tidings Tabernacle. Familia Spirits a început să le mărturisească despre necesitatea botezului cu Duhul Sfânt. La început Voronaev nu era de acord cu această învăţătură, dar atunci când fiica sa, Vera, frecventând biserica Glad Tidings, a fost botezată cu Duhul Sfânt şi a primit darul vorbirii în limbi, el a fost profund impresionat. Observând schimbarea în bine a comportamentului fiicei sale după botezul cu Duhul, el începe să creadă că în toate aceste lucruri există ceva real şi serios.

Extras din revista Dragoste pentru Adevar, nr. 30, anul 2011

Simion Man si Mihail Horev

Autor: Dan Bercian

Format audio:

Format text:

Smerenia este caracteristica oamenilor lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai mari cu atât sunt mai smeriţi. Dar în vremurile noastre este tot mai greu sa fii mare şi smerit. Prin urmare s-ar putea ca ceea ce credem noi că este mare să nu fie nimic.

Hollywood-ul a influenţat şi stilul de viaţă al “slujitorilor” lui Dumnezeu şi uneori este greu să faci diferenţa între o vedetă de cinema sau sport şi un slujitor al lui Dumnezeu. Stilul de viaţă, hainele, bunurile pe care le posedă, pretenţiile sau influenţa şi aprecierea celor din jur sunt similare.

S-ar părea că suntem sortiţi acestui paradox: slujirea lui Dumnezeu şi popularitatea, aprecierea din partea oamenilor. Am ajuns să pară normal ca un mare slujitor al lui Dumnezeu să fie apreciat şi să se bucure de mari avantaje şi privilegii de orice fel. Posibilităţile tehnice actuale au şi permis ca acest fenomen să poată avea loc. Pentru că deja este un fenomen.
Ne gândim la popularitatea Papei sau a altor lideri religioşi, a marilor evanghelişti, predicatori, profeţi sau vindecători, la marii cântăreţi creştini. Şi totuşi ceva nu se potriveşte. Celebritatea şi smerenia nu se pot împăca nicidecum.
Dar atunci mai poţi fi azi un mare om al lui Dumnezeu? Mai poţi face lucrările Lui şi să fii totuşi smerit? Mai poţi azi, când bisericile sunt pline de camere de luat vederi, să fii smerit şi necunoscut de oameni dar cunoscut de Dumnezeu? Parcă am fost blestemaţi să fim celebri şi populari.

Nu rezistăm tentaţiei şi fiecare se vrea vedetă pe You Tube. Ne-am văzut visul cu ochii. Nu a venit televiziunea la noi că nu avea de ce dar ne-am dus noi la ea. Justificându-ne că o facem pentru “gloria Domnului” am început să ne afişăm ca mari predicatori, profeţi, vindecători sau cântăreţi. “Dă frate link-ul tuturor, să se bucure şi să-l slăvească pe Domnul. Nu-i pentru mine, eu nu sunt nimic, şi nici câştig nu am, dimpotrivă, duc bani de acasă”.
M-am aflat în noaptea de An Nou în casa cuiva care avea obiceiul să se uite la un canal de televiziune zis creştin. Am ajuns să mă tulbur văzând cât de slabi sunt creştinii în a copia lumea şi vedetele ei. Şi totuşi, nu ne lăsăm. Numai că perseverenţa aceasta am putea să o folosim mai bine în altă parte.

Au avut loc în zilele care au trecut două evenimente cu implicaţii planetare şi de mare rezonanţă pentru ceruri. Doi dintre cei mai mari oameni ai acestei planete şi-au încheiat socotelile lor pe acest pământ şi au fost chemaţi acasă, la dreapta lui Dumnezeu. Istoria nu îi va consemna decât, poate, într-o notiţă de subsol undeva, necitită de nimeni. Nici măcar ceea ce numim Biserică, ca organizaţie, nu îi va nota în jurnalele ei şi nu le va acorda importanţă. Cu toate acestea cei doi despre care vorbesc, şi alţii pe care nu îi cunosc, au fost generalii, mareşalii lui Dumnezeu, elita Lui pe acest pământ, vedetele Lui dacă vreţi, dând o conotaţie sfântă acestui cuvânt, pentru că ştiu că Dumnezeu s-a lăudat şi se va lăuda cu ei.
Probabil că nu aţi auzit de ei. Nu au apărut la ştiri şi nici pe paginile publicaţiilor importante, greu i-ai putut vedea chiar şi în mass-media creştină, eclipsaţi fiind de “vedete”. Nu au avut avioane particulare ba poate nici măcar un automobil la scară şi nu au fost păziţi de trupe de protecţie şi pază şi nici nu au scos 15 milioane de discuri nici nu au câştigat premii Dove sau Grammy. Nu au alergat oamenii buluc după ei pentru că nu au făcut spectacol din credinţa lor şi nu au fost circari, făcându-i pe oameni să cadă pe spate sau să râdă, deşi multe suflete au fost binecuvântate prin ei. Numele lor este SIMION MAN şi MIHAIL IVANOVICI HOREV.

Au trăit foarte aproape unul de altul, deşi nu cred că pe acest pământ s-au cunoscut. Unul în România, la Răzoare lângă Târgul Lăpuş şi celălalt tot în România dar în partea de ţară ruptă cu forţa din trupul ei de fiara comunistă şi numită Moldova.
Primul ar fi împlinit anul acesta 100 de ani, cel de-al doilea avea 81 de ani.
Ambii au umblat cu Dumnezeu aproape întreagă viaţa lor. Simion Man a făcut legământ cu Dumnezeu la 11 ani iar Mihail Ivanovici Horev, din câte ştiu, a umblat cu Dumnezeu toată viaţa lui.
Au trecut la cele veşnice aproape în acelaşi timp. Duminică 13 mai 2012 a avut loc slujba de înmormântare a lui Mihail Ivanovici şi marţi 15 mai a lui Simion Man. Se vor cunoaşte în ceruri.
Viaţa lor a fost o împlinire a Scripturii. Au împlinit ce scrie în ea şi li s-a împlinit ce este scris în ea. Pentru hotărârea lor de a-L urma pe Isus Hristos au plătit un preţ greu. Persecuţie, bătăi, închisoare, au fost lepădaţi de familie şi societate, marginalizaţi. Nu au fost preocupaţi în a fi cunoscuţi de oameni şi nici în a fi apreciaţi. Singura lor dorinţă a fost de a-I fi credincioşi lui Isus Hristos.

Pe Simion Man l-am cunoscut personal. A fost cel mai sfânt om pe care l-am cunoscut în viaţa mea. Am fost impresionat de cât de mult a suferit pentru Hristos dar şi cât de dârz a stat înfruntând toate greutăţile. Chiar dacă nu a făcut şcoală Dumnezeu l-a binecuvântat cu o inteligenţă ieşită din comun. Soţia mea spunea că oamenii numiţi de lume mari nu ajung nici măcar până la genunchii lui Simion Man. A sta lângă Simion Man era o binecuvântare, timpul se dilata, uitai de tot şi erai atras ca un magnet de frumuseţea acestui om, de Dumnezeu care era în el. Regret enorm că nu l-am vizitat în ultimul timp deşi, de vreo trei luni, mi-am tot propus să fac lucrul acesta. Vestea morţii lui m-a întristat profund.
Pe Mihail Ivanovici nu l-am cunoscut dar mi s-a povestit despre el de către fraţii din Moldova pe care am ajuns să-i cunosc, şi intenţionam să-l văd şi să-i iau un interviu. L-am rugat, prin aceşti fraţi scumpi din Moldova, să accepte să facem o înregistrare în care să-mi povestească experienţa lui cu Dumnezeu, marile persecuţii şi încercări prin care a trecut. Dar a refuzat şi a spus că se mai gândeşte. Nu mă cunoştea şi pentru că ştia că nu toţi care îşi spun creştini şi sunt cu adevărat, nu dorea să se asocieze cu oricine. Şi nu dorea popularitate cu orice preţ. A trecut prin prea multe şi a înţeles că nu de popularitate are el nevoie.
Ca să vă faceţi o imagine despre el vă dau câteva date pe care le-am preluat din Jurnalul de Chişinău.
Mihail Ivanovici Horev a avut un destin tragic. A trăit blocada Leningradului, a avut patru sentinţe judecătoreşti şi peste doisprezece ani de temniţă, a slujit lui Dumnezeu în clandestinitate, a avut numeroase percheziţii la domiciliu şi a răspândit clandestin Biblii pe tot teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Iată o scurtă istorie:

Pe 19 mai 1966 a fost primit în audienţă, la cererea lui, la Comitetul Central al Partidului Comunist de la Moscova pentru a prezenta dovezi despre soarta creştinilor persecutaţi din cauza credinţei lor şi pentru a cere drepturi pentru aceşti creştini. A fost arestat cu această ocazie şi a fost trimis în închisoare.
Pe 18 decembrie 1969 este arestat din nou şi trimis după gratii, într-un lagăr cu regim de detenţie foarte sever.
Cu ajutorul lui, în 1979, a fost realizată traducerea integrală a Bibliei în limba română cu grafie chirilică. Primele tiraje au fost realizate abia în anul 1985.
A participat la aducerea în Moldova, din Finlanda, pe căi ilegale, a câteva tone de Biblii.
În 1973, procurorul responsabil de anchetarea celor mai importante cauze penale, sub tutela KGB-ului, i-a propus lui Mihail Ivanovici Horev ca, împreună cu familia, să părăsească benevol teritoriul Uniunii Sovietice. Dacă refuza ar fi fost din nou trimis după gratii. Între o viaţă liniştită în Occident şi închisoare el a ales închisoarea.
În mai 1980 este trimis din nou în închisoare, pentru cinci ani, şi ajunge în oraşul Omsk, în inima Siberiei. Pe 13 octombrie 1982, de după gratii, îi trimite o scrisoare deschisă conducătorului URSS de atunci, Leonid Brejnev, scrisoare prin care îi prezintă opt cerinţe pentru a se rezolva conflictul dintre biserică şi stat.

Din închisoare Mihail Horev scrie o serie de scrisori care ulterior au fost traduse şi publicate în mai multe limbi, scrisori adunate sub titlul “Vă scriu copilaşi”. Aceasta l-a costat foarte scump şi i-au fost interzise orice întrevederi cu familia precum şi regim sever de carceră.
Pe 1 noiembrie 1990, în cadrul şedinţei Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldova, a dăruit tuturor deputaţilor 600 de Biblii în limba română şi rusă. În faţa lor a declarat: “Dumnezeu îmi este martor – am făcut tot posibilul ca să răspândesc Cuvântul Său în Moldova”.
Aflat în pragul închisorii Mihail Horev s-a rugat lui Dumnezeu cu următoarele cuvinte:
“Doamne, Dumnezeul meu! Scopul meu este de a Te proslăvi în această lume, de aceea foloseşte-Te de mine Tu Însuţi şi fă ceea ce consideri mai bine pentru Biserica Ta, pentru Numele Tău cel slăvit. Doamne, dacă întemniţarea mea Îţi va aduce mai multă slavă decât viaţa mea în libertate, atunci pentru ce îmi foloseşte libertatea? Să fie binecuvântată fiecare zi a aflării mele în închisoare! Dacă Tu, Doamne, găseşti cu cale că Te voi proslăvi mai mult aflându-mă pe banca acuzaţilor, atunci la ce îmi folosesc amvonurile înalte? Şi dacă moartea mea în temniţă Te va proslăvi mai mult decât viaţa în libertate, pentru ce am nevoie de viaţă? Toate sunt de la Tine, Doamne, Dumnezeul meu, şi pentru Tine!”
Şi numai atât şi este de ajuns. Sunt copleşit de câte poate face un om dedicat în totalitate lui Dumnezeu şi să rămână smerit. Şi mă simt atât de mic, cum de fapt şi sunt.
Astfel de oameni au fost lângă noi. Cunoscuţi sau nu. Mulţi necunoscuţi dar mari. Giganţi, uriaşi şi totuşi smeriţi. Iată că se poate. Nu este nevoie de Internet şi nici de televiziune creştină. Iată că se poate…
Azi însă acest model este atât de ascuns, de neconceput pentru minţile noastre. Tinerii care vor să slujească încă de la primii paşi sunt îndrumaţi pe o direcţie greşită şi ajung să se creadă ceva, aşa ca cei ce le sunt modele şi care văd celebritatea ca pe o binecuvântare. Desigur că se vorbeşte despre smerenie dar nu se mai ştie cum arată aceasta şi mândria se revarsă din abundenţă.
Mor oamenii lui Dumnezeu şi noi suntem tot mai săraci. Dumnezeu îşi cheamă oştenii acasă. Ştim că Hristos ne este îndeajuns dar cât de frumoasă este lumea aceasta atunci când oamenii Lui trec prin ea şi o prefac într-un loc plin de izvoare şi prin ei se revarsă binecuvântări! De fapt Dumnezeul care ne este îndeajuns este în ei. Nu sunt ei şi El este tot mai greu de găsit.

Vom fi noi vrednici să luăm steagul din mâna lor, să ne lăsăm acoperiţi de mantaua lor şi să-L slujim, în smerenie, dar dedicare pe Cel Preaînalt?
Vom fi noi suficient de atenţi astfel încât blestemul celebrităţii şi a religiei de paie, tot mai promovată azi şi tot mai căutată, să nu ne vătăme sufletul şi să nu ne facă alergarea în zadar?
Să mulţumim lui Dumnezeu că în acest veac stricat şi murdar ne-a mai lăst o urmă pe care să călcăm. Este adevărat că tot mai ştearsă, dar încă există. Încă mai putem privi la sfârşitul felului lor de vieţuire şi le mai putem urma credinţa şi exemplul (Evrei 13:7).
Am aflat despre un tânăr de 22 de ani, harnic, destoinic şi credincios din Moldova, şi nădăjduiesc şi să-l cunosc, că şi-a luat ca motto pentru viaţa lui de slujire următoarele cuvinte: “Alege întotdeauna lucrul cel mai greu. Acolo nu vei avea concurenţă”. Şi adaug eu, nici nu vei fi celebru pe pământ, dar ce glorie veşnică îi aşteaptă pe toţi cei ce în ascuns şi în smerenie dau totul pentru Isus Hristos!

L-am văzut pe fratele Simion Man într-o înregistrare, predicând într-o adunare. A venit la amvon şi a spus:“Toată cinstea şi onoare I se cuvin Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt.” S-a oprit iar adunarea a spus: “Amin!”. Apoi, în stilul lui caracteristic şi inconfundabil a continuat: “Şi nouă ce ne-a rămas? Să rămânem supuşi, ascultători de Cuvântul Lui, să călcăm pe urmele Lui.” Aceasta a fost filosofia lui de viaţă şi în aceasta a murit. L-a glorificat pe Dumnezeu ascultând în totul de El.

Simion Man (1912 – 2012)

Gavril Domnari

Autor: Vasile & Agafia Cociorvan

Lăcrimând și cuprins de emoții, derulez… și scriu frânturi păstrate în minte despre bunicul, Gavril Domnari, din viața celor ce am avut harul să-mi fie bunici după mama mea, Agafia, care trăiește și astăzi (83 ani). Ea a fost martora multor evenimente din viața bunicilor mei, adică a părinților ei.

Gavril Domnari avea un prieten care era de o vârstă cu el, cu care, începând din 1938, împreună cu alți bărbați de prin sate, mergeau câte o lună de zile la instrucție militară, după care reveneau în sat, ca apoi după un timp să fie chemați pentru o altă lună de instrucție.

România se pregătea de război. Prietenul acela se numea Vasile Boicu și era pocăit nu de multă vreme. După mai mulți ani, el a fost așezat prezbiter în Biserica din Iaslovăț. El a mărturisit credința cea nouă și lui Gavril, și acesta a crezut. Întors acasă, a trebuit să poarte discuții lungi cu mama lui, care se temea de popă și de cruce și de alte superstiții ortodoxe. În cele din urmă, după ce a citit și aceasta dintr-un Nou Testament, s-a pocăit și ea.

Aproximativ în anul 1939, bunicul meu împreună cu bunica care se numea Maria, cu mama lui, adică străbunica  mea, cu Veronica, care era la Oastea Domnului, împreună cu cei doi copii ai lor, Vasile și Agafia și cu câțiva oameni care lucrau la ei în gospodărie (Ș. Andrei, Ș. Toader, care trăiesc și astăzi), au îmbrățișat credința apostolică. Tot în vremea aceea s-au mai pocăit și Boicu Ion cu toată familia lui, Solovăstru Ion (a lui Vistur) cu toată familia lui și alți câțiva vecini, și de asemenea un grup de femei bătrâne de la Oastea Domnului, formându-se astfel un grup frumos de credincioși.

Specificul credinței apostolice din vremea aceea era destul de diferit de cel de azi, după 50 ani.

Sora Agafia, fiica lui Gavril, la vârsta ei de 83 ani acum, ne-a  spus apăsat când ne-a povestit toate acestea:

–          Mare diferență, mare…!

Cele câteva diferențe mai pronunțate pe care le-a menționat se  refereau la sărbătorile și obiceiurile lumești, de care, la acea vreme, frații s-au lepădat total, iar acum sunt practicate până și în casele de rugăciune, în timpul slujbelor. Apoi, atunci credincioșii trăiau într-o părtășie continuă, erau mereu împreună și, de asemenea, erau unii în casele celorlalți, ajutându-se unii pe alții la treburi.

Însemnătatea botezului cu Duhul Sfânt era covârșitoare… se făceau mereu stăruințe după Duhul Sfânt, fără ca pentru aceasta să fie persoane ’’specializate’’ în domeniu, și Dumnezeu boteza mereu pe cei ce stăruiau.

S-a păstrat experiența unei surori care nu putea veni prea des la rugăciune pentru că avea pe cei din casă încă în lume, dar Dumnezeu a răspuns dorinței ei arzătoare, botezând-o pe cand alegea cartofii.

Bunicul era considerat chiabur pentru că avea vreo 8 hectare de teren și o gospodărie cu multe utilități, multe animale și câțiva argați.

Când s-au pocăit cei menționați mai sus, nu s-au mai adunat la Vasile Boicu acasă pentru că erau prea mulți, ci s-au mutat cu adunarea în casa bunicilor mei, unde era mai larg și acolo s-au închinat Domnului mai mulți ani.

Era pe timpul dictaturii mareșalului Antonescu, când credincioșii apostolici, evreii și țiganii erau condamnați în diferite feluri.

Sunt român și mă doare că istoricii și Statul român au recunoscut holocaustul evreilor la râul Bug, în Transnistria, unde au fost deportați și mulți țigani, dar despre prigonirea și masacrarea creștinilor români, nu scrie nimeni în Istoria României.

Bunicul meu având o situație materială mai bună, ’’mituia’’ pe jandarmi cu diferite produse agricole ca să tacă și să tolereze, adică să-i lase să se roage lui Dumnezeu în liniște.

Când prigoana a luat amploare, vecinii îl pârau mereu autorităților că-n casa lui este o adunare de pocăiți, așa că au venit la el acasă jandarmii și cu popa ortodox și i-a cerut un lucru ’’simplu’’: să sărute mâna popii și crucea pe care o avea el în mână.

Cei mai mulți s-au lepădat de frica închisorii, dar bunicul meu, Gavril, și fratele Boicu Vasile și alți câțiva n-au vrut să se lepede de credința în Dumnezeu, n-au vrut să facă acel ’’simplu’’ gest.

În consecință, au fost duși la post în sat, unde fratele Boicu le-a spus celor de acolo să-i dea drumul luiGavril pentru că acesta nu era botezat încă. Când a auzit el despre ce se discuta, a cerut cu insistență să nu fie eliberat, ci să fie judecat pentru credință.

Așa au fost trimiși la județ, la Suceava și, în cele din urmă, au fost judecați de Curtea Marțială din Cernăuți și condamnați la câte 25 ani de închisoare, fiind încarcerați tot în Cernăuți. Acolo în închisoare, s-au întâlnit cu alți frați, între care și Mirăuți Dumitru (Truț) din Volovăț. Mai erau și alți frați din Basarabia. Când cei doi, nou-veniți, au intrat în camera-celulă era spre seară.

După ce ușa s-a închis în spatele lor, toți s-au ridicat în picioare și au cântat un imn de glorie pentru Dumnezeu.  Cei doi, când povesteau despre seara aceea, se înfiorau până la lacrimi și spuneau că aveau simțământul că au intrat pe porțile raiului, nu în pușcărie.

După arestarea bunicului au venit vecinele la bunica Maria și i-au zis:

–          Na, Marie, l-au aranjat pe Gavril, ce-o să te faci cu copiii?

Iar bunica a zis doar atât:

–          Dumnezeu este mare, El poate să ne scape…

Sătenii, de asemenea, se adunau în grupuri și spuneau unii altora:

–          Uite proștii, ce au câștigat? Mai apucă ei 25 ani să mai vină înapoi?

Apoi, acasă la cei arestați a venit ordinul de confiscare a averii. Primarul satului a încercat să îndulcească cumva situația, mai cu seamă că mama lui Gavril insista plângând să mai lase din animale, ca să aibă cu ce trăi.

–          Ce să fac, Marie, îți las o vacă? Întrebă primarul.

–          Trece-le pe toate dacă vor să ni le ia cu sila!

Au fost lăsate să locuiască în casa lor care devenise de-acum proprietatea primăriei.

A început cel de-al doilea Război Mondial și toți bărbații au fost concentrați pentru război. Bunicul era în închisoare la Cernăuți. Lucra… făcea curățenie în curtea abatorului evreului Posudik. Mătura bălegarul de la caii care erau înhămați la căruțele ce aduceau animalele pentru tăiat la abator.

Într-o zi, proprietarul abatorului, evreul acela, văzându-l prin curtea abatorului pe bunicul meu Gavril, l-a chemat la el în birou și l-a întrebat:

–          Moșule, câți ani de condamnare ai și pentru ce faptă?

Iar bunicul meu i-a răspuns simplu:

–          25 ani pentru credința apostolică.

În acel birou era soba pentru încălzire, o masă mare (birou) la care stătea Posudik cu oamenii de afaceri, iar într-un colț era o masă mai mică cu un scaun lângă ea.

–          Moșule,i-a zis evreul bunicului meu, vezi scaunul și masa din colț?

Ori de câte ori îți va fi foame, să iei un braț de lemne, intri în acest birou, îl pui în lădița de lângă sobă, te așezi pe scaun la masa din colț și-mi faci semn cu mâna arătând câte porții de tobă vrei, una sau două, iar eu, indiferent cu cine voi fi în birou, voi lăsa totul și voi trimite servitoarea să-ți aducă de mâncare.

Așa l-a hrănit Dumnezeu pe bunicul meu în închisoare, ca pe un adevărat slujitor al Lui, cu tobă din limbă, până când a venit armata sovietică în august, 1944.

Și ceilalți întemnițați dintre credincioși lucrau în Cernăuți la diferite oficialități sau rude ale acestora. Căpătaseră așa încredere că nu vor dezerta, încât nu numai că nu erau supravegheați în timpul lucrului lor, dar, deseori, se deplasau spre locul de muncă sau înapoi la închisoare, fără escortă.

Seara, se adunau în barăcile închisorii și căutau posibilitați să se roage

împreună lui Dumnezeu.

Într-o astfel de ocazie, a fost dată o prorocie pentru unul dintre frați că Dumnezeu îi va da cheile închisorii și pe toți cei închiși acolo ca și apostolului Pavel pe cei 276 oameni din corabia care naufragia.

Și întocmai așa s-a întâmplat: când s-a apropiat frontul de Cernăuți, directorul închisorii l-a chemat pe acel frate și i-a spus:

–          Ești un om de încredere, vin rușii, noi plecăm, fugim… ține cheile închisorii și peste un timp după plecarea noastră dă drumul fraților tăi de credință să fugă, că vin rușii, iar cu ceilalți, fă ce vrei…

Bunicul meu a venit acasă gras, frumos și sănătos, s-a îmbrăcat în tradiționalul costum național bucovinean, cămașă de cânepă albă, boandă din piei de miel, ițari albi, cizme de piele în picioare, a încălecat pe calul alb ce-l avea în grajd, parcă special pentru o asemenea zi de gorie și slavă pentru Dumnezeu, și a colindat tot satul, ca să se vadă că există un Dumnezeu mare și puternic… în timp ce majoritatea bărbaților din Iaslovăț plecați pe front nu s-au mai întors, iar cei care s-au întors purtau pe trupul mutilat semnele schijelor de la proiectile…

Așa păzește Dumnezeu pe copiii Lui, îi pune în închisoare ca să-i scape de război și de moarte… așa l-a păzit și pe bunicul meu.

La întoarcerea acasă, fratele Gavril, cu spiritul lui întreprinzător, și-a refăcut degrabă gospodăria. Dar, în afară de sprijinul lui întreprinzător, mai era necesar un sprijin puternic din partea familiei, a soției și a copiilor. Aveau zeci de oi, mai mulți cai, vaci și tauri de îngrășat, plus câțiva porci și diferite păsări.

Sora Agafia, fiica lor, avea 18 ani când s-au pocăit părinții ei și au muncit zi de zi împreună cu ai săi în această fermă, de dimineața până noaptea și nu-și aducea aminte, că fie ea, fie fratele ei mai mic de câțiva ani, să fi întors vreodată vorba părințior. Nici când a renunțat la fustele și cămășile împodobite cu flori, cum apăruse moda atunci, pentru că părinții s-au pocăit și i-au cerut asta…

Au urmat patru ani de relativă liniște. Se adunau din nou la închinare, iar frații din Volovăț îi ajutau la o parte din slujbe. Și la Iaslovăț frații s-au confruntat cu aceeași stare de lucruri dureroase: o mare parte dintre cei care s-au lepădat de credință și și-au văzut de treburi pe la casele lor, după ce au venit iarăși vremuri bune, s-au reîntors în adunare și, nu după multă vreme, au cerut în felul lor zgomotos, drepturi și slujbe. Și, ca de obicei, sfinții au arătat aceeași slăbiciune păguboasă și i-au lăsat să-și împlinească planurile.

În august 1948, după preluarea conducerii României, în totalitate, de către comuniști, bunicul fiind chiabur, a fost deportat cu toată familia, cu domiciliu obligatoriu, șapte ani, în Dobrogea, la Saligny, Cernavodă, Bașcunar, Adamclisi… Buletinele lor cele noi aveau în fotografie, pe frunte, inițialele ’’DO’’, adică domiciliu obligatoriu. Acolo au avut părtășie cu frații baptiști: Blaj Titi și Tabita, pe care am avut curiozitatea să-i cunosc și eu în anul 1982, în Constanța, apoi și pe alții.

Au trecut și acei șapte ani, s-au întors în anul 1955 și au primit înapoi casa și averea (pământul), au început din nou viața acasă, dar ’’grija’’ vecinilor că pocăitul Gavril pare de neînvins, i-a mai pregătit incă o ’’bucurie’’ : l-au pârât cu mărturie mincinoasă că l-au văzut purtând cămașă verde de legionar, și așa a fost arestat și condamnat din nou.

A venit acasă în 1964, la vârsta de 65 ani, fiind eliberat prin Decretul de grațiere a lui Gheorghe Gheorghidiu Dej.

N-am greșit, în total a avut 39 ani de condamnare, nici unul pentru vreo faptă urâtă, din care a executat mai puțin de jumătate.

Când se afla în închisoarea de la Poarta Albă, era foarte greu… erau ținuți în condiții mizere, au fost înfometați cu intenție și mulți au murit. Erau scoși afară doar aproximativ jumătate de oră pe zi ca să se plimbe în cerc, fiind supravegheați de gardieni.

Într-o zi, pe când se plimbau în cerc, simțind gheara foamei chinuindu-i măruntaiele, bunicul s-a rugat în gând: ’’Doamne Dumnezeule, Tu vezi și ști că mi-e foame, dă-mi te rog pâine…’’ Îndată s-a trezit cu o bulcă (chiflă) albă și caldă în palmă! A mâncat-o, și din acea zi, indiferent cât de puțină mâncare a primit, nu i-a mai fost foame. A trăit, a venit acasă, s-a mai dus să lucreze pe șantier (Trustul de Constructii Carpati) ca muncitor necalificat până la vârsta de 68 ani, pentru că n-avea nici măcar zece ani de vechime în muncă, ca să poată primi pensie. Mai lucrase în acei șapte ani, când a fost deportat, la calea ferată.

A avut doar ajutor social, n-a avut pensie, dar a avut binecuvântarea lui Dumnezeu de a fi sănătos, să trăiască 92 ani, să ’’schimbe’’vreo 10 împărați (conducători): Franz Josef, până-n 1918, când s-a unit Bucovina cu România, Ferdinand I, Carol al II-lea, Mihai I, Antonescu, Groza, Ana Pauker, Gh. Gh. Dej, Ceaușescu și Iliescu (doar 2 ani).

Niciodată nu s-au înscris în C.A.P. Au suportat cu îndârjire toată campania de îngenunchere a țărănimii, fără să cedeze. Un singur om din sat a mai rămas pe aceeași poziție de a nu se înscrie în colhoz. Li s-a lăsat doar grădina de lângă casă, cu ajutorul căreia și-au întreținut bucătăria, o vacă și câteva păsări și au practicat câteva meserii: bărbații au lucrat în lemn, iar femeile în croitorie, și au trăit chiar mai bine decât țăranii cooperatori.

În ianuarie 1990, era atât de tare, încât a mers cu fiul lui, Vasile, și cu nepoții pe la toate locurile unde a avut pământ și pădure în Poiană, cu mintea foarte lucidă și cu memoria intactă și  zicea: ’’bate țărușul, aici am avut 80 de prăjini, dincolo în Dolina am avut o falce, pe Coastă, în Secu, în Câmpu’ Mare’’ etc.

Dumnezeu l-a ținut în viață ca să ne arate bunătatea Lui.

Păstrez în minte câteva sfaturi în afaceri, pe care ni le dădea bunicul când eram copii: cu bani împrumutați nu faci avere (el n-a împrumutat niciodată bani de la nimeni); calicul vinde, iar gospodarul cumpără; pâinea(grâu, porumb, orz, ovăz, secară) nu se vinde (el ținea animale pe care le vindea apoi la Rădăuți); când ai un animal, ține-l bine, nu-ți bate joc de el…etc.

Iar argații mâncau la masă cu copiii lui și dormeau și împreună cu copiii lui, de aceea au plâns când au venit comuniștii la putere și i-a trimis acasă.

Ne spunea că indiferent cât de bogat ai fi, stai la masă cu cel ce-ți este slugă pentru că și el este un om creat de același Dumnezeu ca tine, și respectă-l!

Bunicul a fost respectat până la moarte de cei din sat…

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru bunicii mei, care mi-au fost un exemplu bun pentru viața de aici de pe pământ, până voi ajunge să mă întâlnesc cu ei în Împărăția lui Dumnezeu.

Fratele Gavril Cîrstean (1890-1935)

S-a născut și a locuit în localitatea Bilca, în marginea satului la hotar cu Vicovu de Sus. A venit de pe frontul din Rusia pocăit şi s-a căsătorit în anul 1918 cu Zamfira Ursachi (sora lui Ştefan Ursachi, din Vicov). A avut 9 copii, dintre care cinci au murit.

Începutul lui în credinţă a fost la gruparea „Studenţi în Biblie”, apoi a trecut la penticostali. La serviciul de căsătorie cu Zamfira au fost fraţii din Pătrăuţi (Ucraina) care au oficiat actul de binecuvântare. Apoi fratele Gavril Cîrstean a trebuit să meargă la Bucureşti să scoată un drept (n.r.act) precum că era căsătorit legitim. Pe atunci starea civilă se făcea la preotul din sat. Cum el nu a fost cununat la preot, oamenii îl considerau nelegitim.

Într-o zi, a venit un jandarm de la primărie şi a trimis-o pe sora Zamfira cu copilul în braţe(aveau deja un copil), acasă la tatăl ei în centrul Vicovului, pe motiv că nu ar fi căsătorită legitim cu fratele Gavril.

A suferit mult în Bilca din cauza credinţei. Pe atunci nu erau pocăiţi în Bilca, iar când i-a murit un copil care avea doar 10 ani, ortodocşii nu i-au dat voie să-şi îngroape copilul în cimitirul lor, iar fratele nevoit de situație, i-a săpat groapa în grădina casei. Auzind cei de la primărie, de acest caz, i-au dat voie să-l îngroape în cimitirul ortodocşilor.

În timp ce îşi conducea alt copil la groapă, pe Ilie, au ieşit oamenii cu bâtele şi au început să-i bată pe toţi cei care erau prezenţi. Au bătut-o chiar şi pe o bătrână, care era şi ea pocăită de curând. Oamenii i-au alungat pe toţi cei ce erau la înmormântare, au luat copilul mort, l-au dus în biserica ortodoxă şi au deschis sicriul să vadă cum este „îmbrăcat” mortul. Nu se ştie cine l-a îngropat până la urmă. Se pare că ortodocşii.

A slujit ca prezbiter și prin Cătămărăşti, judeţul Botoşani, timp de mulţi ani. La o rugăciune făcută pentru bolnavi, a avut loc o vindecare a unui copil ars din Cătămărăşti. Mai târziu fratele Gavril a mers într-o comună lângă oraşul Botoşani, unde erau botezate 250 de persoane cu Duhul Sfânt. Acolo l-au prins jandarmii, l-au legat burduf (cu mâinile de picioare), l-au agăţat sus şi l-au bătut foarte tare. L-au închis apoi în arest şi l-au ţinut cu picioarele în apă. Era iarnă, aşa că până dimineaţa apa a îngheţat. A murit la scurt timp după ce a ajuns acasă. La înmormântarea lui a avut loc un serviciu deosebit, unde a slujit prin predicare fratele Precopie de la Volovăţ.

Când a murit fratele Gavril Cîrstean, în anul 1935, cel mai mare copil al său Petru, avea 11 ani. Acesta a decedat la o săptămână din cauza spaimei şi a peisajului sumbru pe care l-a văzut la tatăl său, în suferința care i-a răpus viața. Fiica lui cea mai mică Raveca, avea atunci 6 luni.

Fratele Matei Cornea (1923 – 2009)

S-a născut pe data de 19 iulie 1923, ca cel de-al cincilea copil al părinţilor Constantin şi Ioana. Când s-a născut fratele Matei, părinţii lui erau deja pocăiţi. Încă de copil era atras de rugăciune, de părtăşia pe care o vedea la adunările pocăiţilor din vremea aceea. Dorea mult să ia parte la adunările lor, însă tatăl său nu voia să-l ia cu el la adunare, deoarece era copil, şi atunci nu puteau să meargă la adunare părinţii împreună cu copiii, din cauza persecuţiei de care aveau parte pocăiţii şi pentru că se întâlneau pe ascuns. El însă a găsit modalitatea de a participa şi el la slujbă: fiindcă adunările se făceau mai mult noaptea, îl urmărea de la o distanţă oarecare pe tatăl său, până acesta intra în casa de rugăciune. Când tatăl său se punea pe genunchi la rugăciune, intra şi el şi se aşeza undeva în spatele fraţilor, mai deoparte să nu poată fi văzut de tatăl lui. Într-o împrejurare părinţii au fost pârâţi că se adună prin case şi au venit jandarmii care i-au arestat şi i-au dus la Cernăuţi, iar cei 7 copii câţi erau, au rămas singuri acasă, urcându-se pe poartă şi urmărindu-i cu privirea, crezând că îi văd pentru ultima dată. Dumnezeu le-a purtat de grijă şi la Cernăuţi nu i-au ţinut mult şi le-au dat voie să meargă acasă, fără să le facă ceva rău.

Am putea spune că fratele Matei a crescut în adunare, pentru că îi plăcea mult să meargă şi era aproape nelipsit de la rugăciune.

La vârsta de 20 de ani (1943), a fost încorporat în armată, iar după aceea a fost trimis în război. Dumnezeu l-a ocrotit în război şi a venit acasă teafăr, însă tatăl lui a fost foarte afectat de tifosul de după război şi a murit. A fost şi el foarte afectat de boală, încât era să moară şi el, dar Dumnezeu l-a scăpat şi l-a făcut bine. În anul 1947 s-a căsătorit cu Domnica Coroamă, cu care a avut 8 copii, toţi credincioşi: Măriuţa, Ana (Coca), Lidia, Ileana, Raveca, Ion, Ioana şi Pavel.

Până în anul 1956, a fost membru la fraţii baptişti, lucrând ca dirijor de cor şi predicând Evan-ghelia. În acelaşi an a trecut la penticostali unde, de asemenea, a dirijat corul şi a predicat mult Evanghelia. Prin anii ’60-’70 a înfiinţat mai multe coruri prin mai multe biserici şi mai de aproape: la Bilca, la Straja, şi mai de departe: în judeţul Bistriţa, în Sânnicolau Mare din Judeţul Timiş şi în Drăguşeni din judeţul Satu Mare. Datorită activităţii sale în cadrul bisericii de a cânta şi de a predica Cuvântul lui Dumnezeu, a avut de înfruntat persecuţii din partea împuterni-citului Securităţii pentru cultele religioase de la Suceava.

A fost un frate căruia nu i-a fost ruşine şi nici frică cu Domnul Isus şi cu atât mai mult nu i-a fost frică de Securitatea comunistă, continuând să-L slujească din toată inima pe Domnul. În 30 august 1980, la cererea bisericii, a fost ordinat prezbiter, ca ajutor al fratelui Dumitru Cîrdei. La ordinarea lui a luat parte şi o delegaţie de lucrători din Statele Unite, pe lângă preşedintele Cultului Penticostal la acea dată, fratele Boghian Pavel şi preşedintele Filialei Suceava, Grosu. În ziua aceea a fost o sărbătoare deosebită în biserica din Vicov, numai soţia fratelui Matei nu s-a bucurat de lucrul acesta, pentru că ea se gândea la slujirea şi la responsabilitatea care cădea pe umerii soţului ei. După aproximativ 6 luni, fratele Dumitru Cîrdei a trecut la Domnul, iar fratele Matei a rămas singurul slujitor ordinat la peste 1500 de membri majori, cât număra atunci biserica. Aceasta până în anul 1987, de când a fost ajutat de fratele Vasile Chelba în slujbă, până în anul 1992.

Chiar dacă, datorită vârstei înaintate, nu a mai activat în conducerea bisericii, s-a implicat în lucrarea Evangheliei de a deschide biserici acolo unde nu erau. Astfel a avut o activitate deosebită la Hurjueni, comuna Gălăneşti, unde până în anul 1999 nu a fost niciodată biserică penticostală. Paralel
s-a implicat în activitatea de a lua fiinţă şi biserica penticostală din satul Plai din Vicov, care s-a deschis în anul 2000.

În viaţa lui pe acest pământ, s-a remarcat prin faptul că a fost un om paşnic, blând, temător de Dumnezeu, care nu se certa cu nimeni, căutând totdeauna pacea şi armonia între fraţii credincioşi şi chiar între ceilalţi oameni nepocăiţi. A căutat prin orice mijloc să întoarcă cât mai mulţi oameni la Dumnezeu. Prin pieţe sau prin locuri publice, în călătoriile cu trenul sau cu alte ocazii, nu îi era ruşine să afirme că este pocăit, ci vestea Evanghelia tuturor celor ce voiau să-l asculte. În 1992, Dumnezeu i-a hărăzit şi harul de a merge în Statele Unite, pentru 3 luni, unde a predicat Evanghelia fraţilor români. În 1998 a fost invitat şi în Austria, unde s-a bucurat pe la bisericile române, amintindu-le românilor de rădăcinile sale austriece.

În anul 2008, a trecut printr-o încercare grea când soţia lui, Domnica, a trecut la Domnul, după 92 de ani de viaţă. În cei 62 de ani de căsnicie, nu s-a certat niciodată cu soţia sa.

În anul 2009, în luna august, a trecut la Domnul, lăsând un mare gol atât în biserică, cât şi în inimile celor 8 copii şi a celor 54 de nepoţi în viaţă (2 au trecut la Domnul) şi 45 de strănepoţi. Se poate spune că a murit în somn, pentru că după un accident vascular la creier, a intrat în comă şi a rămas aşa 2 săptămâni, după care inima a încetat să-i mai bată.

Cât despre el, într-adevăr a fost un om al lui Dumnezeu şi un stâlp al bisericii din Vicovu de Sus.

Fratele Vasile Chelba (1922 – 2004)

S-a născut în data de 12 august 1922, din părinţii Gavril şi Paraschiva, în Vicovu de Sus, pe atunci în raionul Rădăuţi. A fost primul dintre cei patru copii. Datorită acestui fapt, în anii grei dintre cele două războaie mondiale, a trebuit să poarte parţial sarcinile familiei alături de părinţi şi chiar mai târziu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, printr-o împrejurare neplăcută, a ajuns într-un lagăr sovietic, împreună cu alţi tineri. Dând dovadă de un curaj deosebit, curaj ce avea să-l însoţească şi mai târziu în predicarea Evangheliei, a evadat din lagăr, dar ceilalţi tineri care au rămas nu au mai supravieţuit niciunul.

La vârsta de 23 de ani, datorită bolilor de după războaie, îşi pierde ambii părinţi. Un an mai târziu, se căsătoreşte cu sora Ciubotar Viorica, dar nu au avut copii cât timp au trăit împreună.

În iarna anului 1952 se pocăieşe, însă nu şi soţia, care nu a vrut nicicum să se împace cu Domnul. Astfel, bărbatul căruia înainte nu-i stătea nimeni împotrivă, a suferit cu stoicism şi răbdare de sfânt toate loviturile primite de la soţia sa. Persecuţia lui nu a fost în zadar, pentru că prin aceasta a câştigat-o şi pe soţie, care s-a întors şi ea la Domnul. După 23 de ani (în 1969), trece prin cea mai grea încercare pentru că soţia lui pleacă la Domnul. Încercarea nu ţine foarte mult, pentru că după vreo 7 luni, se recăsătoreşte cu sora Gina, cu care, de asemenea, nu a avut copii, dar care mai târziu s-a dovedit a-i fi un adevărat ajutor potrivit, pentru că a înregistrat cea mai fructuoasă perioadă în vestirea Evangheliei.

În anul 1974 se implică în transportul şi distribuirea de Biblii în fosta Uniune Sovietică, fiind un puternic sprijin moral în această acţiune, suportând cu tărie anchetele şi persecuţiile regimului comunist, în timpul căruia el avea tăria să predice Evanghelia. S-a implicat în distribuirea de Biblii şi în cadrul bisericii din Vicov, iar din cauza aceasta a avut de înfruntat anchete la miliţie, de care era ameninţat cu moartea. Într-o seară i s-a pus la cale un flagrant: nişte securişti deghizaţi i-au adus Biblii ca el să le cumpere şi să le dea bisericii. Domnul i-a deschis ochii prin soţia lui şi a văzut că este o înşelătorie şi a refuzat categoric acest lucru.

În anul 1976, a înfiat o fetiţă, Letiţia, pe care o creşte cu toată dragostea părintească.

În anul 1981, a făcut parte, împreună cu o echipă de 5 fraţi numiţi de biserică, la reconstruirea bisericii, participând activ, contra ameninţărilor Securităţii, la zidirea pereţilor bisericii (el fiind de meserie zidar).

În anul 1987, este ordinat prezbiter şi îl ajută pe fratele Matei în conducerea bisericii. Ulterior a fost avansat pastor, perioadă în care îşi aduce din plin contribuţia la răspândirea Evangheliei nu numai în biserica locală, ci şi în foarte multe alte biserici din ţară. După revoluţia din decembrie 1989, primeşte viză pentru SUA, unde a fost în vizită aproape în fiecare an. Şi datorită acestui fapt, a fost cunoscut şi apreciat de aproape toată comunitatea românească de pe tot cuprinsul Americii de Nord.

A fost pastor cu sector în zona Vicovului (Laura, Voitinel, Putna etc.), fiind ales membru în Comitetul Executiv al Comunităţii Regionale Suceava, în Comisia de Disciplină a Comunităţii Regionale Suceava în 1992 şi participant activ la conferinţele din ţară şi străinătate.

Pe data de 24 iunie 2004, la vârsta de 82 de ani, în urma unei suferinţe de aproape o lună, este chemat la Domnul. Pentru fratele Vasile se potrivesc cuvintele Scripturii care spun: „Vei intra în mormânt la bătrâneţe ca snopul strâns la vremea lui.” (Iov 5:26)