Gavril Domnari

AutorVasile & Agafia Cociorvan

Lăcrimând și cuprins de emoții, derulez… și scriu frânturi păstrate în minte despre bunicul, Gavril Domnari, din viața celor ce am avut harul să-mi fie bunici după mama mea, Agafia, care trăiește și astăzi (83 ani). Ea a fost martora multor evenimente din viața bunicilor mei, adică a părinților ei.

Gavril Domnari avea un prieten care era de o vârstă cu el, cu care, începând din 1938, împreună cu alți bărbați de prin sate, mergeau câte o lună de zile la instrucție militară, după care reveneau în sat, ca apoi după un timp să fie chemați pentru o altă lună de instrucție.

România se pregătea de război. Prietenul acela se numea Vasile Boicu și era pocăit nu de multă vreme. După mai mulți ani, el a fost așezat prezbiter în Biserica din Iaslovăț. El a mărturisit credința cea nouă și lui Gavril, și acesta a crezut. Întors acasă, a trebuit să poarte discuții lungi cu mama lui, care se temea de popă și de cruce și de alte superstiții ortodoxe. În cele din urmă, după ce a citit și aceasta dintr-un Nou Testament, s-a pocăit și ea.

Aproximativ în anul 1939, bunicul meu împreună cu bunica care se numea Maria, cu mama lui, adică străbunica  mea, cu Veronica, care era la Oastea Domnului, împreună cu cei doi copii ai lor, Vasile și Agafia și cu câțiva oameni care lucrau la ei în gospodărie (Ș. Andrei, Ș. Toader, care trăiesc și astăzi), au îmbrățișat credința apostolică. Tot în vremea aceea s-au mai pocăit și Boicu Ion cu toată familia lui, Solovăstru Ion (a lui Vistur) cu toată familia lui și alți câțiva vecini, și de asemenea un grup de femei bătrâne de la Oastea Domnului, formându-se astfel un grup frumos de credincioși.

Specificul credinței apostolice din vremea aceea era destul de diferit de cel de azi, după 50 ani.

Sora Agafia, fiica lui Gavril, la vârsta ei de 83 ani acum, ne-a  spus apăsat când ne-a povestit toate acestea:

–          Mare diferență, mare…!

Cele câteva diferențe mai pronunțate pe care le-a menționat se  refereau la sărbătorile și obiceiurile lumești, de care, la acea vreme, frații s-au lepădat total, iar acum sunt practicate până și în casele de rugăciune, în timpul slujbelor. Apoi, atunci credincioșii trăiau într-o părtășie continuă, erau mereu împreună și, de asemenea, erau unii în casele celorlalți, ajutându-se unii pe alții la treburi.

Însemnătatea botezului cu Duhul Sfânt era covârșitoare… se făceau mereu stăruințe după Duhul Sfânt, fără ca pentru aceasta să fie persoane ’’specializate’’ în domeniu, și Dumnezeu boteza mereu pe cei ce stăruiau.

S-a păstrat experiența unei surori care nu putea veni prea des la rugăciune pentru că avea pe cei din casă încă în lume, dar Dumnezeu a răspuns dorinței ei arzătoare, botezând-o pe cand alegea cartofii.

Bunicul era considerat chiabur pentru că avea vreo 8 hectare de teren și o gospodărie cu multe utilități, multe animale și câțiva argați.

Când s-au pocăit cei menționați mai sus, nu s-au mai adunat la Vasile Boicu acasă pentru că erau prea mulți, ci s-au mutat cu adunarea în casa bunicilor mei, unde era mai larg și acolo s-au închinat Domnului mai mulți ani.

Era pe timpul dictaturii mareșalului Antonescu, când credincioșii apostolici, evreii și țiganii erau condamnați în diferite feluri.

Sunt român și mă doare că istoricii și Statul român au recunoscut holocaustul evreilor la râul Bug, în Transnistria, unde au fost deportați și mulți țigani, dar despre prigonirea și masacrarea creștinilor români, nu scrie nimeni în Istoria României.

Bunicul meu având o situație materială mai bună, ’’mituia’’ pe jandarmi cu diferite produse agricole ca să tacă și să tolereze, adică să-i lase să se roage lui Dumnezeu în liniște.

Când prigoana a luat amploare, vecinii îl pârau mereu autorităților că-n casa lui este o adunare de pocăiți, așa că au venit la el acasă jandarmii și cu popa ortodox și i-a cerut un lucru ’’simplu’’: să sărute mâna popii și crucea pe care o avea el în mână.

Cei mai mulți s-au lepădat de frica închisorii, dar bunicul meu, Gavril, și fratele Boicu Vasile și alți câțiva n-au vrut să se lepede de credința în Dumnezeu, n-au vrut să facă acel ’’simplu’’ gest.

În consecință, au fost duși la post în sat, unde fratele Boicu le-a spus celor de acolo să-i dea drumul luiGavril pentru că acesta nu era botezat încă. Când a auzit el despre ce se discuta, a cerut cu insistență să nu fie eliberat, ci să fie judecat pentru credință.

Așa au fost trimiși la județ, la Suceava și, în cele din urmă, au fost judecați de Curtea Marțială din Cernăuți și condamnați la câte 25 ani de închisoare, fiind încarcerați tot în Cernăuți. Acolo în închisoare, s-au întâlnit cu alți frați, între care și Mirăuți Dumitru (Truț) din Volovăț. Mai erau și alți frați din Basarabia. Când cei doi, nou-veniți, au intrat în camera-celulă era spre seară.

După ce ușa s-a închis în spatele lor, toți s-au ridicat în picioare și au cântat un imn de glorie pentru Dumnezeu.  Cei doi, când povesteau despre seara aceea, se înfiorau până la lacrimi și spuneau că aveau simțământul că au intrat pe porțile raiului, nu în pușcărie.

După arestarea bunicului au venit vecinele la bunica Maria și i-au zis:

–          Na, Marie, l-au aranjat pe Gavril, ce-o să te faci cu copiii?

Iar bunica a zis doar atât:

–          Dumnezeu este mare, El poate să ne scape

Sătenii, de asemenea, se adunau în grupuri și spuneau unii altora:

–          Uite proștii, ce au câștigat? Mai apucă ei 25 ani să mai vină înapoi?

Apoi, acasă la cei arestați a venit ordinul de confiscare a averii. Primarul satului a încercat să îndulcească cumva situația, mai cu seamă că mama lui Gavril insista plângând să mai lase din animale, ca să aibă cu ce trăi.

–          Ce să fac, Marie, îți las o vacă? Întrebă primarul.

–          Trece-le pe toate dacă vor să ni le ia cu sila!

Au fost lăsate să locuiască în casa lor care devenise de-acum proprietatea primăriei.

A început cel de-al doilea Război Mondial și toți bărbații au fost concentrați pentru război. Bunicul era în închisoare la Cernăuți. Lucra… făcea curățenie în curtea abatorului evreului Posudik. Mătura bălegarul de la caii care erau înhămați la căruțele ce aduceau animalele pentru tăiat la abator.

Într-o zi, proprietarul abatorului, evreul acela, văzându-l prin curtea abatorului pe bunicul meu Gavril, l-a chemat la el în birou și l-a întrebat:

–          Moșule, câți ani de condamnare ai și pentru ce faptă?

Iar bunicul meu i-a răspuns simplu:

–          25 ani pentru credința apostolică.

În acel birou era soba pentru încălzire, o masă mare (birou) la care stătea Posudik cu oamenii de afaceri, iar într-un colț era o masă mai mică cu un scaun lângă ea.

–          Moșule,i-a zis evreul bunicului meu, vezi scaunul și masa din colț?

Ori de câte ori îți va fi foame, să iei un braț de lemne, intri în acest birou, îl pui în lădița de lângă sobă, te așezi pe scaun la masa din colț și-mi faci semn cu mâna arătând câte porții de tobă vrei, una sau două, iar eu, indiferent cu cine voi fi în birou, voi lăsa totul și voi trimite servitoarea să-ți aducă de mâncare.

Așa l-a hrănit Dumnezeu pe bunicul meu în închisoare, ca pe un adevărat slujitor al Lui, cu tobă din limbă, până când a venit armata sovietică în august, 1944.

Și ceilalți întemnițați dintre credincioși lucrau în Cernăuți la diferite oficialități sau rude ale acestora. Căpătaseră așa încredere că nu vor dezerta, încât nu numai că nu erau supravegheați în timpul lucrului lor, dar, deseori, se deplasau spre locul de muncă sau înapoi la închisoare, fără escortă.

Seara, se adunau în barăcile închisorii și căutau posibilitați să se roage

împreună lui Dumnezeu.

Într-o astfel de ocazie, a fost dată o prorocie pentru unul dintre frați că Dumnezeu îi va da cheile închisorii și pe toți cei închiși acolo ca și apostolului Pavel pe cei 276 oameni din corabia care naufragia.

Și întocmai așa s-a întâmplat: când s-a apropiat frontul de Cernăuți, directorul închisorii l-a chemat pe acel frate și i-a spus:

–          Ești un om de încredere, vin rușii, noi plecăm, fugim… ține cheile închisorii și peste un timp după plecarea noastră dă drumul fraților tăi de credință să fugă, că vin rușii, iar cu ceilalți, fă ce vrei…

Bunicul meu a venit acasă gras, frumos și sănătos, s-a îmbrăcat în tradiționalul costum național bucovinean, cămașă de cânepă albă, boandă din piei de miel, ițari albi, cizme de piele în picioare, a încălecat pe calul alb ce-l avea în grajd, parcă special pentru o asemenea zi de gorie și slavă pentru Dumnezeu, și a colindat tot satul, ca să se vadă că există un Dumnezeu mare și puternic… în timp ce majoritatea bărbaților din Iaslovăț plecați pe front nu s-au mai întors, iar cei care s-au întors purtau pe trupul mutilat semnele schijelor de la proiectile…

Așa păzește Dumnezeu pe copiii Lui, îi pune în închisoare ca să-i scape de război și de moarte așa l-a păzit și pe bunicul meu.

La întoarcerea acasă, fratele Gavril, cu spiritul lui întreprinzător, și-a refăcut degrabă gospodăria. Dar, în afară de sprijinul lui întreprinzător, mai era necesar un sprijin puternic din partea familiei, a soției și a copiilor. Aveau zeci de oi, mai mulți cai, vaci și tauri de îngrășat, plus câțiva porci și diferite păsări.

Sora Agafia, fiica lor, avea 18 ani când s-au pocăit părinții ei și au muncit zi de zi împreună cu ai săi în această fermă, de dimineața până noaptea și nu-și aducea aminte, că fie ea, fie fratele ei mai mic de câțiva ani, să fi întors vreodată vorba părințior. Nici când a renunțat la fustele și cămășile împodobite cu flori, cum apăruse moda atunci, pentru că părinții s-au pocăit și i-au cerut asta…

Au urmat patru ani de relativă liniște. Se adunau din nou la închinare, iar frații din Volovăț îi ajutau la o parte din slujbe. Și la Iaslovăț frații s-au confruntat cu aceeași stare de lucruri dureroase: o mare parte dintre cei care s-au lepădat de credință și și-au văzut de treburi pe la casele lor, după ce au venit iarăși vremuri bune, s-au reîntors în adunare și, nu după multă vreme, au cerut în felul lor zgomotos, drepturi și slujbe. Și, ca de obicei, sfinții au arătat aceeași slăbiciune păguboasă și i-au lăsat să-și împlinească planurile.

În august 1948, după preluarea conducerii României, în totalitate, de către comuniști, bunicul fiind chiabur, a fost deportat cu toată familia, cu domiciliu obligatoriu, șapte ani, în Dobrogea, la Saligny, Cernavodă, Bașcunar, Adamclisi… Buletinele lor cele noi aveau în fotografie, pe frunte, inițialele ’’DO’’, adică domiciliu obligatoriu. Acolo au avut părtășie cu frații baptiști: Blaj Titi și Tabita, pe care am avut curiozitatea să-i cunosc și eu în anul 1982, în Constanța, apoi și pe alții.

Au trecut și acei șapte ani, s-au întors în anul 1955 și au primit înapoi casa și averea (pământul), au început din nou viața acasă, dar ’’grija’’ vecinilor că pocăitul Gavril pare de neînvins, i-a mai pregătit incă o ’’bucurie’’ : l-au pârât cu mărturie mincinoasă că l-au văzut purtând cămașă verde de legionar, și așa a fost arestat și condamnat din nou.

A venit acasă în 1964, la vârsta de 65 ani, fiind eliberat prin Decretul de grațiere a lui Gheorghe Gheorghidiu Dej.

N-am greșit, în total a avut 39 ani de condamnare, nici unul pentru vreo faptă urâtă, din care a executat mai puțin de jumătate.

Când se afla în închisoarea de la Poarta Albă, era foarte greu… erau ținuți în condiții mizere, au fost înfometați cu intenție și mulți au murit. Erau scoși afară doar aproximativ jumătate de oră pe zi ca să se plimbe în cerc, fiind supravegheați de gardieni.

Într-o zi, pe când se plimbau în cerc, simțind gheara foamei chinuindu-i măruntaiele, bunicul s-a rugat în gând: ’’Doamne Dumnezeule, Tu vezi și ști că mi-e foame, dă-mi te rog pâine…’’ Îndată s-a trezit cu o bulcă (chiflă) albă și caldă în palmă! A mâncat-o, și din acea zi, indiferent cât de puțină mâncare a primit, nu i-a mai fost foame. A trăit, a venit acasă, s-a mai dus să lucreze pe șantier (Trustul de Constructii Carpati) ca muncitor necalificat până la vârsta de 68 ani, pentru că n-avea nici măcar zece ani de vechime în muncă, ca să poată primi pensie. Mai lucrase în acei șapte ani, când a fost deportat, la calea ferată.

A avut doar ajutor social, n-a avut pensie, dar a avut binecuvântarea lui Dumnezeu de a fi sănătos, să trăiască 92 ani, să ’’schimbe’’vreo 10 împărați (conducători): Franz Josef, până-n 1918, când s-a unit Bucovina cu România, Ferdinand I, Carol al II-lea, Mihai I, Antonescu, Groza, Ana Pauker, Gh. Gh. Dej, Ceaușescu și Iliescu (doar 2 ani).

Niciodată nu s-au înscris în C.A.P. Au suportat cu îndârjire toată campania de îngenunchere a țărănimii, fără să cedeze. Un singur om din sat a mai rămas pe aceeași poziție de a nu se înscrie în colhoz. Li s-a lăsat doar grădina de lângă casă, cu ajutorul căreia și-au întreținut bucătăria, o vacă și câteva păsări și au practicat câteva meserii: bărbații au lucrat în lemn, iar femeile în croitorie, și au trăit chiar mai bine decât țăranii cooperatori.

În ianuarie 1990, era atât de tare, încât a mers cu fiul lui, Vasile, și cu nepoții pe la toate locurile unde a avut pământ și pădure în Poiană, cu mintea foarte lucidă și cu memoria intactă și  zicea: ’’bate țărușul, aici am avut 80 de prăjini, dincolo în Dolina am avut o falce, pe Coastă, în Secu, în Câmpu’ Mare’’ etc.

Dumnezeu l-a ținut în viață ca să ne arate bunătatea Lui.

Păstrez în minte câteva sfaturi în afaceri, pe care ni le dădea bunicul când eram copii: cu bani împrumutați nu faci avere (el n-a împrumutat niciodată bani de la nimeni); calicul vinde, iar gospodarul cumpără; pâinea(grâu, porumb, orz, ovăz, secară) nu se vinde (el ținea animale pe care le vindea apoi la Rădăuți); când ai un animal, ține-l bine, nu-ți bate joc de el…etc.

Iar argații mâncau la masă cu copiii lui și dormeau și împreună cu copiii lui, de aceea au plâns când au venit comuniștii la putere și i-a trimis acasă.

Ne spunea că indiferent cât de bogat ai fi, stai la masă cu cel ce-ți este slugă pentru că și el este un om creat de același Dumnezeu ca tine, și respectă-l!

Bunicul a fost respectat până la moarte de cei din sat…

Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru bunicii mei, care mi-au fost un exemplu bun pentru viața de aici de pe pământ, până voi ajunge să mă întâlnesc cu ei în Împărăția lui Dumnezeu.

Fratele Gavril Cîrstean (1890-1935)

S-a născut și a locuit în localitatea Bilca, în marginea satului la hotar cu Vicovu de Sus. A venit de pe frontul din Rusia pocăit şi s-a căsătorit în anul 1918 cu Zamfira Ursachi (sora lui Ştefan Ursachi, din Vicov). A avut 9 copii, dintre care cinci au murit.

Începutul lui în credinţă a fost la gruparea „Studenţi în Biblie”, apoi a trecut la penticostali. La serviciul de căsătorie cu Zamfira au fost fraţii din Pătrăuţi (Ucraina) care au oficiat actul de binecuvântare. Apoi fratele Gavril Cîrstean a trebuit să meargă la Bucureşti să scoată un drept (n.r.act) precum că era căsătorit legitim. Pe atunci starea civilă se făcea la preotul din sat. Cum el nu a fost cununat la preot, oamenii îl considerau nelegitim.

Într-o zi, a venit un jandarm de la primărie şi a trimis-o pe sora Zamfira cu copilul în braţe(aveau deja un copil), acasă la tatăl ei în centrul Vicovului, pe motiv că nu ar fi căsătorită legitim cu fratele Gavril.

A suferit mult în Bilca din cauza credinţei. Pe atunci nu erau pocăiţi în Bilca, iar când i-a murit un copil care avea doar 10 ani, ortodocşii nu i-au dat voie să-şi îngroape copilul în cimitirul lor, iar fratele nevoit de situație, i-a săpat groapa în grădina casei. Auzind cei de la primărie, de acest caz, i-au dat voie să-l îngroape în cimitirul ortodocşilor.

În timp ce îşi conducea alt copil la groapă, pe Ilie, au ieşit oamenii cu bâtele şi au început să-i bată pe toţi cei care erau prezenţi. Au bătut-o chiar şi pe o bătrână, care era şi ea pocăită de curând. Oamenii i-au alungat pe toţi cei ce erau la înmormântare, au luat copilul mort, l-au dus în biserica ortodoxă şi au deschis sicriul să vadă cum este „îmbrăcat” mortul. Nu se ştie cine l-a îngropat până la urmă. Se pare că ortodocşii.

A slujit ca prezbiter și prin Cătămărăşti, judeţul Botoşani, timp de mulţi ani. La o rugăciune făcută pentru bolnavi, a avut loc o vindecare a unui copil ars din Cătămărăşti. Mai târziu fratele Gavril a mers într-o comună lângă oraşul Botoşani, unde erau botezate 250 de persoane cu Duhul Sfânt. Acolo l-au prins jandarmii, l-au legat burduf (cu mâinile de picioare), l-au agăţat sus şi l-au bătut foarte tare. L-au închis apoi în arest şi l-au ţinut cu picioarele în apă. Era iarnă, aşa că până dimineaţa apa a îngheţat. A murit la scurt timp după ce a ajuns acasă. La înmormântarea lui a avut loc un serviciu deosebit, unde a slujit prin predicare fratele Precopie de la Volovăţ.

Când a murit fratele Gavril Cîrstean, în anul 1935, cel mai mare copil al său Petru, avea 11 ani. Acesta a decedat la o săptămână din cauza spaimei şi a peisajului sumbru pe care l-a văzut la tatăl său, în suferința care i-a răpus viața. Fiica lui cea mai mică Raveca, avea atunci 6 luni.

Fratele Matei Cornea (1923 – 2009)

S-a născut pe data de 19 iulie 1923, ca cel de-al cincilea copil al părinţilor Constantin şi Ioana. Când s-a născut fratele Matei, părinţii lui erau deja pocăiţi. Încă de copil era atras de rugăciune, de părtăşia pe care o vedea la adunările pocăiţilor din vremea aceea. Dorea mult să ia parte la adunările lor, însă tatăl său nu voia să-l ia cu el la adunare, deoarece era copil, şi atunci nu puteau să meargă la adunare părinţii împreună cu copiii, din cauza persecuţiei de care aveau parte pocăiţii şi pentru că se întâlneau pe ascuns. El însă a găsit modalitatea de a participa şi el la slujbă: fiindcă adunările se făceau mai mult noaptea, îl urmărea de la o distanţă oarecare pe tatăl său, până acesta intra în casa de rugăciune. Când tatăl său se punea pe genunchi la rugăciune, intra şi el şi se aşeza undeva în spatele fraţilor, mai deoparte să nu poată fi văzut de tatăl lui. Într-o împrejurare părinţii au fost pârâţi că se adună prin case şi au venit jandarmii care i-au arestat şi i-au dus la Cernăuţi, iar cei 7 copii câţi erau, au rămas singuri acasă, urcându-se pe poartă şi urmărindu-i cu privirea, crezând că îi văd pentru ultima dată. Dumnezeu le-a purtat de grijă şi la Cernăuţi nu i-au ţinut mult şi le-au dat voie să meargă acasă, fără să le facă ceva rău.

Am putea spune că fratele Matei a crescut în adunare, pentru că îi plăcea mult să meargă şi era aproape nelipsit de la rugăciune.

La vârsta de 20 de ani (1943), a fost încorporat în armată, iar după aceea a fost trimis în război. Dumnezeu l-a ocrotit în război şi a venit acasă teafăr, însă tatăl lui a fost foarte afectat de tifosul de după război şi a murit. A fost şi el foarte afectat de boală, încât era să moară şi el, dar Dumnezeu l-a scăpat şi l-a făcut bine. În anul 1947 s-a căsătorit cu Domnica Coroamă, cu care a avut 8 copii, toţi credincioşi: Măriuţa, Ana (Coca), Lidia, Ileana, Raveca, Ion, Ioana şi Pavel.

Până în anul 1956, a fost membru la fraţii baptişti, lucrând ca dirijor de cor şi predicând Evan-ghelia. În acelaşi an a trecut la penticostali unde, de asemenea, a dirijat corul şi a predicat mult Evanghelia. Prin anii ’60-’70 a înfiinţat mai multe coruri prin mai multe biserici şi mai de aproape: la Bilca, la Straja, şi mai de departe: în judeţul Bistriţa, în Sânnicolau Mare din Judeţul Timiş şi în Drăguşeni din judeţul Satu Mare. Datorită activităţii sale în cadrul bisericii de a cânta şi de a predica Cuvântul lui Dumnezeu, a avut de înfruntat persecuţii din partea împuterni-citului Securităţii pentru cultele religioase de la Suceava.

A fost un frate căruia nu i-a fost ruşine şi nici frică cu Domnul Isus şi cu atât mai mult nu i-a fost frică de Securitatea comunistă, continuând să-L slujească din toată inima pe Domnul. În 30 august 1980, la cererea bisericii, a fost ordinat prezbiter, ca ajutor al fratelui Dumitru Cîrdei. La ordinarea lui a luat parte şi o delegaţie de lucrători din Statele Unite, pe lângă preşedintele Cultului Penticostal la acea dată, fratele Boghian Pavel şi preşedintele Filialei Suceava, Grosu. În ziua aceea a fost o sărbătoare deosebită în biserica din Vicov, numai soţia fratelui Matei nu s-a bucurat de lucrul acesta, pentru că ea se gândea la slujirea şi la responsabilitatea care cădea pe umerii soţului ei. După aproximativ 6 luni, fratele Dumitru Cîrdei a trecut la Domnul, iar fratele Matei a rămas singurul slujitor ordinat la peste 1500 de membri majori, cât număra atunci biserica. Aceasta până în anul 1987, de când a fost ajutat de fratele Vasile Chelba în slujbă, până în anul 1992.

Chiar dacă, datorită vârstei înaintate, nu a mai activat în conducerea bisericii, s-a implicat în lucrarea Evangheliei de a deschide biserici acolo unde nu erau. Astfel a avut o activitate deosebită la Hurjueni, comuna Gălăneşti, unde până în anul 1999 nu a fost niciodată biserică penticostală. Paralel
s-a implicat în activitatea de a lua fiinţă şi biserica penticostală din satul Plai din Vicov, care s-a deschis în anul 2000.

În viaţa lui pe acest pământ, s-a remarcat prin faptul că a fost un om paşnic, blând, temător de Dumnezeu, care nu se certa cu nimeni, căutând totdeauna pacea şi armonia între fraţii credincioşi şi chiar între ceilalţi oameni nepocăiţi. A căutat prin orice mijloc să întoarcă cât mai mulţi oameni la Dumnezeu. Prin pieţe sau prin locuri publice, în călătoriile cu trenul sau cu alte ocazii, nu îi era ruşine să afirme că este pocăit, ci vestea Evanghelia tuturor celor ce voiau să-l asculte. În 1992, Dumnezeu i-a hărăzit şi harul de a merge în Statele Unite, pentru 3 luni, unde a predicat Evanghelia fraţilor români. În 1998 a fost invitat şi în Austria, unde s-a bucurat pe la bisericile române, amintindu-le românilor de rădăcinile sale austriece.

În anul 2008, a trecut printr-o încercare grea când soţia lui, Domnica, a trecut la Domnul, după 92 de ani de viaţă. În cei 62 de ani de căsnicie, nu s-a certat niciodată cu soţia sa.

În anul 2009, în luna august, a trecut la Domnul, lăsând un mare gol atât în biserică, cât şi în inimile celor 8 copii şi a celor 54 de nepoţi în viaţă (2 au trecut la Domnul) şi 45 de strănepoţi. Se poate spune că a murit în somn, pentru că după un accident vascular la creier, a intrat în comă şi a rămas aşa 2 săptămâni, după care inima a încetat să-i mai bată.

Cât despre el, într-adevăr a fost un om al lui Dumnezeu şi un stâlp al bisericii din Vicovu de Sus.

Fratele Vasile Chelba (1922 – 2004)

S-a născut în data de 12 august 1922, din părinţii Gavril şi Paraschiva, în Vicovu de Sus, pe atunci în raionul Rădăuţi. A fost primul dintre cei patru copii. Datorită acestui fapt, în anii grei dintre cele două războaie mondiale, a trebuit să poarte parţial sarcinile familiei alături de părinţi şi chiar mai târziu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, printr-o împrejurare neplăcută, a ajuns într-un lagăr sovietic, împreună cu alţi tineri. Dând dovadă de un curaj deosebit, curaj ce avea să-l însoţească şi mai târziu în predicarea Evangheliei, a evadat din lagăr, dar ceilalţi tineri care au rămas nu au mai supravieţuit niciunul.

La vârsta de 23 de ani, datorită bolilor de după războaie, îşi pierde ambii părinţi. Un an mai târziu, se căsătoreşte cu sora Ciubotar Viorica, dar nu au avut copii cât timp au trăit împreună.

În iarna anului 1952 se pocăieşe, însă nu şi soţia, care nu a vrut nicicum să se împace cu Domnul. Astfel, bărbatul căruia înainte nu-i stătea nimeni împotrivă, a suferit cu stoicism şi răbdare de sfânt toate loviturile primite de la soţia sa. Persecuţia lui nu a fost în zadar, pentru că prin aceasta a câştigat-o şi pe soţie, care s-a întors şi ea la Domnul. După 23 de ani (în 1969), trece prin cea mai grea încercare pentru că soţia lui pleacă la Domnul. Încercarea nu ţine foarte mult, pentru că după vreo 7 luni, se recăsătoreşte cu sora Gina, cu care, de asemenea, nu a avut copii, dar care mai târziu s-a dovedit a-i fi un adevărat ajutor potrivit, pentru că a înregistrat cea mai fructuoasă perioadă în vestirea Evangheliei.

În anul 1974 se implică în transportul şi distribuirea de Biblii în fosta Uniune Sovietică, fiind un puternic sprijin moral în această acţiune, suportând cu tărie anchetele şi persecuţiile regimului comunist, în timpul căruia el avea tăria să predice Evanghelia. S-a implicat în distribuirea de Biblii şi în cadrul bisericii din Vicov, iar din cauza aceasta a avut de înfruntat anchete la miliţie, de care era ameninţat cu moartea. Într-o seară i s-a pus la cale un flagrant: nişte securişti deghizaţi i-au adus Biblii ca el să le cumpere şi să le dea bisericii. Domnul i-a deschis ochii prin soţia lui şi a văzut că este o înşelătorie şi a refuzat categoric acest lucru.

În anul 1976, a înfiat o fetiţă, Letiţia, pe care o creşte cu toată dragostea părintească.

În anul 1981, a făcut parte, împreună cu o echipă de 5 fraţi numiţi de biserică, la reconstruirea bisericii, participând activ, contra ameninţărilor Securităţii, la zidirea pereţilor bisericii (el fiind de meserie zidar).

În anul 1987, este ordinat prezbiter şi îl ajută pe fratele Matei în conducerea bisericii. Ulterior a fost avansat pastor, perioadă în care îşi aduce din plin contribuţia la răspândirea Evangheliei nu numai în biserica locală, ci şi în foarte multe alte biserici din ţară. După revoluţia din decembrie 1989, primeşte viză pentru SUA, unde a fost în vizită aproape în fiecare an. Şi datorită acestui fapt, a fost cunoscut şi apreciat de aproape toată comunitatea românească de pe tot cuprinsul Americii de Nord.

A fost pastor cu sector în zona Vicovului (Laura, Voitinel, Putna etc.), fiind ales membru în Comitetul Executiv al Comunităţii Regionale Suceava, în Comisia de Disciplină a Comunităţii Regionale Suceava în 1992 şi participant activ la conferinţele din ţară şi străinătate.

Pe data de 24 iunie 2004, la vârsta de 82 de ani, în urma unei suferinţe de aproape o lună, este chemat la Domnul. Pentru fratele Vasile se potrivesc cuvintele Scripturii care spun: „Vei intra în mormânt la bătrâneţe ca snopul strâns la vremea lui.” (Iov 5:26)

Fratele Reuţ Vasile (1913-2001)

S-a născut în satul Vicovu de Sus, într-o familie de ortodocşi, la 28 iulie 1913, părinţii lui fiind Iosif şi Maria. Încă de mic, ortododox fiind, citea Biblia şi îşi punea multe întrebări.

La vârsta de 32 de ani s-a căsătorit cu Reuţ Viorica, care avea 22 ani. Cununia lor a avut loc în 1945, la biserica ortodoxă. A fost interesat de familie şi a iubit natura, în special pomii.

În anul 1952, el, singurul din familie, s-a convertit la ostaşi, unde a slujit timp de un an. Motivul pentru care a trecut la ostaşi a fost că, după slujba care se oficia în biserica otodoxă, după-amiaza se adunau în capelă, şi aceasta pentru că au găsit scris în Biblie că au nevoie de o credinţă adevărată. Preotul i-a scos afară de aici şi nu i-a mai primit să se roage. Atunci, împreună cu Dumitru Mandici, Arcadie Borcan, Ionică Plamadă, Petrea Bahnean, Damian Plamadă şi alţii au venit la penticostali. În vremea aceea, adunarea era la Dumitru Cîrdei. Prin anul 1956 se pocăieşte şi Viorica, soţia lui. În anul 1953 a primit botezul cu Duhul Sfânt, iar în anul 1954 a fost botezat în apă, în Biserica Penticostală. În predici, folosea frecvent expresia „şcoala vieţii”, spunând: „Am 7 ani de acasă, 7 ani de şcoală (7 clase), 7 ani de armată şi acum sunt în şcoala lui Isus.”

Îi plăcea foarte mult istoria Israelului. S-a documentat şi a citit mult despre această ţară. Domnul
i-a oferit ocazia să ajungă în Ţara Sfântă, în anul 1988. Acolo a vizitat aproape toate locurile pe unde a umblat Domnul Isus. A consemnat în manuscrisul său personal toate locurile vizitate şi diferenţele care apar acum. Vizita lui în Israel a avut loc cu ocazia întoarcerii sale din America, după o perioadă de 3 luni, unde i-a vizitat pe fraţii de acolo. A mai fost şi în America în 1996, vizitând foarte multe state şi predicând Evanghelia în diferite biserici şi la unele posturi de radio şi televiziune, într-o perioadă de 6 luni.   Citea şi noaptea Biblia şi de multe ori soţia lui îl găsea cu lumina aprinsă, notându-şi fiecare idee nouă pe caiet. Astfel, a lăsat în urma lui un bogat izvor de informaţii biblice. Redăm câteva idei dintr-un manuscris de-al său:

Nimic nu răsare până nu cade mai întâi o sămânţă; şi fiecare sămânţă are în ea un pom, un copac sau o plantă; şi fiecare plantă, fiecare pom, fiecare vieţuitoare şi fiecare fiinţă poartă în trupul ei sămânţa din care s-a născut ea.

Tot aşa şi eu, Vasile Reuţ, îmi trag obârşia din Dumnezeu, în ce priveşte duhul de viaţă, sunt din neamul Lui: Geneza 2:7; Isaia 51:4; Efeseni 3:14, 15; Psalmul 82:3; Matei 6:9; Ioan 10:36, iar trupul mi se trage din ţărână: Geneza 2:7; Iov 4:16; Psalmul 103:14.

Am trecut prin coapsele străbunilor mei, pe care nu-i cunosc, prin coapsele strămoşului meu, Vasile, şi ale strămoaşei mele, pe care nu o cunosc, prin coapsele moşului meu, Petru şi Dochiţa din familia Ursachi, prin coapsele părinţilor mei Iosif şi Maria, din familia Schirod. M-am născut în lumea aceasta în 1913, 28 iulie, stil vechi. Am trăit şi am crescut în braţele mamei mele şi la sânul ei, care pentru mine a fost cea mai bună femeie din lume. La şapte ani am fost dus la şcoală, la 21 de ani m-am dus la armată, la 32 de  ani m-am căsătorit cu Viorica, tot din familia cu numele Reuţ. Am avut împreună 9 copii. La 39 de ani m-a chemat Dumnezeu la pocăinţă şi la Evanghelie (Ioan 6:37, 44; Evrei 3:1). Niciodată nu m-am gândit că voi fi chemat şi voi fi dus în SUA, în California, pe malul Oceanului Pacific, în marele oraş Los Angeles. În ziua de 9 februarie 1988 am primit paşaportul şi pe ziua de 28 februarie 1988, la ora 7:30 am plecat cu avionul Pan American.

Ziua de 28 februarie 1988 a fost cea mai lungă zi din viaţa mea, o zi de 22 de ore, iar în două luni de zile am trecut prin 14 state, prin SUA şi Canada şi de acolo prin Israel.29

A avut 9 copii, din care unul, Ion, a murit la numai 16 ani. Ceilalţi sunt: Zamfira, Gheorghe, Constantin, Dumitru, Ileana, Victor, Maria şi Saveta. Toţi au avut activitate în biserică, cântând în cor, iar cel mai mic băiat, Victor, s-a remarcat prin faptul că a dirijat corul bisericii între anii ’80 şi ’90. Toţi copiii au fost pocăiţi.

Fratele Arcadie Dumitrescu (1905-1993)

S-a născut în comuna Satu Mare, judeţul Suceava, în anul 1905, în familia lui Maftei şi Ana Dumitrescu. În timpul Primului Război Mondial i-a ars casa unde locuia. Fiind orfan de tată la vârsta de 6 ani, s-a mutat la Vicovu de Sus la bunicii lui. S-a căsătorit la 26 ani cu Aritina Nistor, în Vicov. A avut 8 copii, iar la vârsta de 30 ani se pocăieşte, venind de la credinţa ortodoxă.

În anul 1935 s-a pocăit. Atunci erau foarte puţini pocăiţi în Vicov, dar a avut o râvnă mare de a converti şi alţi oameni la pocăinţă. Pe lângă activitatea din Vicov, a misionat mult la Brodina, împreună cu fratele Sîneţea, aşa cum este relatat mai sus. În acea vreme, din cauza credinţei, socrul lui a vrut să-i ia nevasta înapoi şi împreună cu preotul din sat l-au dat în judecată pentru că s-a pocăit, motivând că „nu îngrijeşte de copii şi de nevastă”. A avut proces, în acelaşi an, la Judecătoria Vicovu de Sus, iar fratele Arcadie a câştigat procesul fiindcă s-a dovedit că „e un om bun” lucrul acesta adeverindu-l şi primarul.

Tinereţea fratelui Arcadie a fost una zbuciumată, am putea spune, de situaţia civilă din ţară, şi anume de răboaie, mai ales de al Doilea Război Mondial şi de experienţele pe care le-a avut cu Dumnezeu în acea perioadă deosebită din viaţa lui. Redăm mai jos pe scurt câteva momente din acea perioadă, povestite de el.

A făcut armata în Compania Sanitară Roman şi a plecat pe front la Odessa în anul 1941 cu un căpitan pe nume Sfîrîială. A îngrijit răniţii, iar după aceea a fost trimis la Stalingrad pe front în lupta împotriva ruşilor, unde a stat doi ani. Când s-a rupt frontul din Stalingrad, au rămas 60 de răniţi într-o şcoală, toţi loviţi la ochi de la aruncătoarele de flăcări. Când au venit ruşii, au dat foc la şcoală şi toţi răniţii au murit. Un avion rusesc a zburat în formă de cerc şi a lăsat fum, semnal care însemna: „Sunteţi încercuiţi!”. La ora două noaptea un român a venit la dormitorul lui şi i-a spus să iasă că într-un anumit loc era rupt frontul şi se putea trece (ei erau încercuiţi de ruşi). Au plecat în acea noapte pe un ger cumplit împreună cu căpitanul. Dimineaţa l-au debarcat pe fratele Arcadie într-o şcoală, cu muniţia sanitară la el, iar ei s-au întors să ia pe alţii. Toţi cei care erau lăsaţi acolo au plecat pe furiş din cauza învălmăşelii şi el s-a trezit singur în curtea şcolii. Atunci a ridicat ochii spre cer şi a spus: „Doamne, ce să fac, unde să mă duc?” În acelaşi moment, o maşină mare a unităţii a întors brusc pe podul şcolii. Un locotenent cunoscut de el a deschis uşa şi l-a întrebat: „Ce faci aici?”, la care el a răspuns: „Nu ştiu unde să mă duc!” şi locotenentul l-a chemat cu ei. Era locontenetul Sfîrîială, cel care a luptat cu el pe frontul din Odessa. Au călătorit până seara unde au dat de frontul ruso-german. Acolo au trecut cu mare risc.

Pe frontul din Rusia, odată, sta într-o poziţie de santinelă şi a venit un avion care bombarda spre linia în care se afla el. Cădeau bombe de o parte şi de alta a lui, iar când a văzut că bomba următoare avea să cadă exact unde era el, a ridicat ochii în sus şi a zis: „Doamne, schimbă-i mintea!” În acelaşi moment, avionul a făcut o întoarcere, a deviat ţinta şi bomba a căzut pe aceeaşi linie, dar la o distanţă de câţiva metri, astfel încât el a rămas teafăr.26

După doi ani de război pe frontul din Rusia, s-a întors în ţară, iar aici l-au lăsat acasă pentru că avea 5 copii şi legea nu îl mai lăsa să fie trimis pe front. În anul 1943 este înscris la Batalionul fix din Vicovu de Jos.

În anul 1944 când au intrat ruşii, Batalionul a fost nevoit să se mute la Vatra Dornei. În acelaşi an în luna august, s-a rupt frontul, ceea ce a provocat o învălmăşeală în armată şi fiecare se îmbrăca civil şi pleca. El era împreună cu trei ofiţeri. Au mers într-o casă şi, pe când îşi schimbau hainele, a apărut o motocicletă cu trei ofiţeri germani. I-au luat prizonieri la comandament, i-au dezarmat şi i-au închis într-un lagăr preventiv în Vatra Dornei. Când s-a adunat un anumit număr de prizonieri, i-au încolonat şi i-au îndreptat spre Vest. Aceştia au traversat pe jos Ardealul şi Ungaria. În timp ce traversau Ungaria, erau albi pe haine de flegma ungurilor, care îi urau pe români din cauza Ardealului. Doi paşi dacă rămâneau în spatele coloanei, erau împuşcaţi. După o călătorie lungă, mai mult pe jos, în anul 1944 fratele Arcadie a ajuns în Germania, în Frankfurt pe Mein. A stat într-un lagăr unde erau 60 de români, toţi într-o cameră. El însă s-a înscris la lucru la o fabrică americană de montat avioane, pentru că Germania capitulase.27

În octombrie 1945, după un an de prizonierat, s-a întors în ţară. Când a ajuns la Vicov, era aproape de miezul nopţii şi a bătut la geamul casei sale, unde era încă aşteptat de soţia lui.

Nu după mult timp, a mers din nou la Vatra Dornei şi a parcurs pe jos o bună distanță din drumul pe care îl parcursese pe când era prizonier, mai bine de 20 de kilometri. Mergea plângând şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a întors cu bine şi că s-a împlinit o prorocie pe care a avut-o la Brodina, înainte de a pleca la război.28

În timpul comunismului, lucra la Putna şi era urmărit şi interogat de Securitate împreună cu alţi fraţi, deoarece găzduia fraţi pocăiţi din ţară care iubeau Bucovina şi veneau la Vicov.

Fratele Arcadie a avut o activitate bogată de vestire a Evangheliei în biserica din Vicov, dar şi în bisericile din Brodina, Falcău, Straja, Putna, Bilca, Vuliva, Voitinel şi Marginea, vestind Cuvântul lui Dumnezeu foarte mult şi îndemnând oamenii să se pocăiască. Duminica dimineaţa, la ora 7:00, era în faţa casei cu bicicleta, gata ca un ostaş pentru luptă şi îşi căuta o direcţie la ce biserică să meargă. Dacă putea să-şi găsească şi un frate ca însoţitor era şi mai bucuros.

A activat şi în Comitetul bisericii din Vicov. La renovarea bisericii în 1981, a lucrat zi de zi alături de fraţii tineri, având un rol deosebit în această lucrare. Până la trecerea din viaţă a misionat şi a vestit cât a putut mai bine Evanghelia lui Dumnezeu. Chiar dacă avea numai două clase, a învăţat cel mai mult să citească după ce s-a pocăit, cercetând Biblia. La Bilca era nelipsit, cel puţin o dată pe săptămână. Lucrarea lui nu a fost observată de mulţi, dar după trecerea lui din viaţă, cei care fuseseră vizitaţi de el au mărturisit despre lucrarea lui, exprimându-şi regretul pentru plecarea lui şi recunoştinţa pentru sprijinul pe care l-au simţit din partea lui.